INTERVIU David Cuzino: “Dora trebuie să își părăsească cuibul.”

Prima sesiune din primăvara lui 2024 a concursului de debut „Radu Demetriades” nu a fost fructuoasă nici pentru secțiunea de proză, care încă nu a avut vreun laureat, nici pentru cea de poezie. Dar sesiunea din toamnă-iarnă a îmbogățit colecția de poeți debutanți cu un nou nume. Lângă Radu Demetriades, Alberto Păduraru și Andrew Davidson-Novosivschei sosește David Cuzino, student la Medicină în ultimul an și un nume cunoscut în cercurile de poezie tânără și performance. Volumul a fost redactat de Vlad Drăgoi, un poet care a intrat în atenția publică în urmă cu peste cincisprezece ani și care a demonstrat în repetate rânduri flexibilitate lirică și capacitate de reinventare.

Când aud de ființe vii care populează plămâni, mă gândesc automat că „Boris Vian nu e mort, e pe plajă, face sport”. Dar volumul lui David Cuzino nu îmi permite să mă adâncesc în brain rot literar. Ca și ceilalți câștigători ai prestigiosului premiu, tânărul poet se îndepărtează de locurile comune din poezia autohtonă și folosește un limbaj inedit, care amintește ca nivel de ambiție de realismul magic al antemenționatului Vian.

Poeziile celui mai nou debutant „Radu Demetriades” se desfășoară ca un ghem de lână după care aleargă Dora, una dintre cele trei pisici care formează sinele poetic. În ciuda abundenței cuvântului „sentimente”, vocea poetică diagnostichează tranșant în poemul „Alexitimie” incapacitatea de a exprima emoții. Eu diagnostichez în acest volum o explorare a limitelor limbajului într-un mod în care sintaxa nu pare dislocată, ci îndoită după bunul plac. Așa s-o fi simțit și pentru David în actul scrierii? Urmează să aflăm.

Irina Balcu: Ești în căutarea figurii de limbaj surprinzătoare sau are loc în mod organic?

David Cuzino: Cumva, caut ca ea să aibă loc organic. Este un fel de căutare perpetuă, dar nu ajung mereu în locul ăla (Dora se aude pe fundal, n.n.), nu ajung mereu la acea formă care să fie inedită. Atunci încerc eu să îndoi limbajul astfel încât să fie așa. De multe ori iese, alteori nu.

I.B: Există o Dora care trăiește în afara plămânilor și care își învinge anxietatea?

D.C: Și ultimul text în care apare imaginea ei e despre asta – Dora trebuie să își părăsească cuibul. E o imagine greu de manipulat, Dora e o metaforă foarte strâns legată de o anumită sensibilitate, mai ales una care poate fi citită într-o notă queer, este vorba despre a ieși la iveală și a vedea ce se întâmplă. Dar are loc și o retragere atunci când ieșirea la iveală devine prea copleșitoare.

I.B: Pisica este un laitmotiv al volumului tău. Ce te atrage către pisici, ce te face să le oferi dragostea – atât în concret, cât și în planul poetic?

D.C: Sunt niște animale foarte complicate. Ce mă atrage la ele este o independență pe care o au față de oameni, dar la finalul zilei nu e cu adevărat independență, mai degrabă un fel de autonomie. Oamenii au dintotdeauna o fascinație cu animalele astea și devine o răsplată foarte mare când primești puțin din atenția lor.

I.B: Când a început cordul să devină inimă în cazul tău? Și ce a determinat acest drum dinspre perspectiva pozitivistă spre o perspectivă afectivă?

D.C: Formarea în medicină e foarte pozitivistă, dar faptul că citeam foarte multă psihanaliză în momentul în care am început să scriu poeziile din volum mi-au dat felul ăsta de a manipula limbajul până în momentul în care a ajuns să vorbească de unul singur limbajul. Revenind la ce citeam în momentul respectiv, citeam foarte mult Jung. Ce mă fascina la el nu era clasificarea funcțiilor cognitive, care acum mi se pare depășită și cu valoare pur istorică, ci partea de experiențe care nu pot fi explicate, partea cu magia și cu visele. Toate aceste mistere s-au transpus în vocea pisicilor, care a fost ceva complet diferit față de ce scrisesem până atunci. Asta a fost trecerea de la un fel de a simți care căuta să încadreze tot în niște categorii binecunoscute la a exprima liber tot ce ține de sentimente, dincolo de o categorie. Se vede în primele poeme din volum versus cele de la final, care sunt mult mai… diferite și mult mai concentrate pe un sentiment straniu și complet aparte.

I.B: În cât timp a fost gata volumul? Ai scris cu gândul de a reuni toate poemele într-un volum sau ai scris și apoi ai văzut coeziune între poemele tale?

D.C: Acum doi ani și jumătate am scris primele texte, cele care apar la începutul cărții, ultimul a fost scris sau mai degrabă conceput acum un an. Deci a fost un an și jumătate în care am scris propriu-zis la textele astea, iar în aprilie anul trecut a fost prima dată când am făcut un fel de triaj și am determinat ce s-ar potrivi în volum și ce nu. I-am arătat manuscrisul unei prietene, care a spus „da, e ceva”, am editat textele, a trecut prin foarte multe variante până să ajungă la forma finală. Inclusiv cu Vlad (Drăgoi n.n.) am trecut prin două variante diferite.

I.B: Ce te-a făcut să te îndrepți spre concursul de debut „Radu Demetriades”?

D.C: Profilul editurii în primul rând. Volumul lui Alberto și cel al lui Andrew mi-au plăcut foarte mult. Aveam și eu mai multe texte care se duceau spre partea de experiment, așa că am zis să încerc. Editura îmi place mai ales pe poezie, dar și pe proză. Mi s-a părut amuzant că volumul câștigător de anul trecut e intitulat inimă leneșă. Mă gândeam cum ar fi ca anul ăsta să fie ceva cu plămâni. Și chiar a fost.

I.B: Care a fost cel mai important moment din procesul de redactare a volumului? Cum ai relaționat cu redactorul Vlad Drăgoi de-a lungul procesului?

D.C: Mi-a plăcut să lucrez cu el și am integrat multe din sugestiile lui, mai ales pe partea de vizibilitate, de ușurință a lecturii. Mi se pare chiar că am scăpat de anumite forme cam nefericite, care stricau experiența lecturii. Cel mai important moment a fost când Vlad mi-a propus să scot un text care acum e textul de final. Era un text foarte aparte, era scris într-o manieră bizară și transgresivă, simultan un dialog, dar și un reportaj de știri. Într-un final, m-am gândit că ar fi apăsat prea tare pedala asta, a transgresivității, așa că l-am refăcut complet, într-o singură seară. Textul e aproape de nerecunoscut acum, dar esența e aceeași. Dacă nu aveam feedback-ul de la Vlad, nu aș fi fost niciodată stimulat așa de tare încât să refac textul ăsta de la zero și să ajung la produsul final, care mi-a plăcut mai mult.

I.B: Cum vezi scena poetică pentru autorii tineri: primitoare sau reticentă?

D.C: Aș spune că este ambele și totuși înclin cu o dorință naivă să spun că este mai mult primitoare decât reticentă. Pe de o parte, toate evenimentele de open mic, cenaclurile, întâlnirile cu autori deja debutați sau mai în vârstă sunt toate niște lucruri foarte bune și unde poți cunoaște foarte mulți oameni, poți lega prietenii, mediul ăsta e un simptom al energiei din jurul poeziei, cel puțin în București și sigur și în alte orașe. Există pe de o parte mediul ăsta informal și întâlniri mai formale, dar care simt că sunt deschise. Am niște precizări de făcut: de multe ori deschiderea asta simt că vine și cu un preț care la început nu e vizibil, aici mă refer la relația dintre poeții consacrați și tinerele poete – mi se pare că s-a păstrat relația asta care provine dintr-un mediu condus de bărbați și eminamente patriarhal, în care poezia scrisă de femei este privită ca poezie de femei și atât. Și în consecință, desconsiderată, chiar destul de brutal. Am fost martor la mai multe sesiuni de feedback în care asta a fost impresia mea și în general mi se pare că vocile feministe sau queer, sunt suprimate de unii oameni. Ca o notă mai întunecată, există anumite tabere sau cenacluri care au legătură cu instituții (pe care nu le voi numi) unde se întrec niște limite cu vedere la tinerele fete, se încalcă orice normă și asta mi se pare ceva ce ar trebui cunoscut când mai multe poete sunt abordate de poeți care la prima vedere sunt atrași de poezia lor, dar în realitate pare că dorința lor este alta. Chiar am prietene apropiate care au suferit din cauza unor relații de genul.

I.B: A fost vreun moment în care ai simțit că scriitura ta naște controverse?

D.C: La un moment dat am ofensat pe cineva foarte tare, și-a cerut scuze în cele din urmă. Textele erau perfectibile, clar, dar cât era vorba de stilistica textului si cât era intoleranța față de un alt fel de exprimare sau față de anumite teme? Atunci a fost singurul moment în care a avut loc o controversă, dar în general, nu am avut parte de conflicte sau de înverșunări.