Dragii de ei au ochii oblici-Mihnea Mihalache-Fiastru[FRAGMENT]

Într-un mic oraș de pe litoralul Mării Negre, o cățea așa cum oamenii locului nu mai văzuseră și cei opt pui ai săi devin atracția sezonului estival. Deși localnicii au sentimente amestecate față de neobișnuitele animale, turiștii sunt imediat fascinați de cățeii care se joacă pe plaja lacului Techirghiol. Dintre aceștia se remarcă Biloi, care încă de la primii pași în afara cuibului dă dovadă de inteligență, putere și curiozitate. Biloi își conduce frații și surorile prin mai multe aventuri, ce-i poartă de pe plajă în diferite locuri în care oamenii le găsesc un scop în planurile lor meschine. Chiar și așa, Biloi & Co. nu sunt ușor de supus, demonstrând, de fiecare dată, că sunt cu adevărat niște câini speciali. Potrivită pentru părinți și copii deopotrivă, “Dragii de ei au ochii oblici” este povestea fermecătoare a maturizării lui Biloi și a celorlalți căței, alături de care învățăm că solidaritatea, dragostea și ghidușia ne fac mai puternici și mai pregătiți pentru toate obstacolele de care ne putem lovi.

Victor Cobuz

C U I B U L

Puii au scos capetele din culcuşul lor de sub duna de nisip, înconjurată de scaiul-dracului, unde trăiau împreună cu mama lor. Era pentru prima oară când dădeau cu nasul în florile de gheață ce atârnau de scaiete. Opt pui de căței s-au născut pe un colț de plajă în Techirghiol, într-un loc mai retras pe unde nu trecea nimeni. Maicile de la schitul oraşului umblau în grabă pe lângă marele lac, zgribulite şi fără să ridice ochii din drum, pentru a străbate cât mai repede crivățul tăios al iernilor de la mare. Până spre finalul primăverii Techirghiolul, un mic oraş de lângă Marea Neagră, fără ieşire la țărm, era un peisaj static. Cei câțiva trecătorii care făceau drumuri precise, la magazine, la schit şi spre oraşul vecin Eforie Nord, nu se aventurau niciodată spre nisipurile înghețate. În acel final de decembrie, cu câteva zile înainte de sărbători, cățeaua alerga dintr-o parte într-alta pe străzile oraşului; la vilele mari cu arhitecturi impresionante, la mazaginul de pâine şi la singurul restaurant deschis şi în timpul iernii, ca să facă rost de mâncare pentru căței. Lumea din Techirghiol nu mai văzuse un câine ca ea până atunci. Toți se mirau când o zăreau, unii nici nu ştiau dacă ceea ce vedeau era un câine sau vreo specie de animal sălbatic. „Ce câine ciudat!” spuneau oamenii de la primărie. Tanti Shukran de la magazinul de pâine a îndrăgit-o de când a apărut prima dată. Povestea tuturor prietenilor ei din Techrighiol şi Eforie cum la ea, la serviciu, se aciuase un câine cu un cap foarte ciudat. Odată cu trecerea timpului, pe măsură ce se apropia de el, a început să i se pară că aveau multe trăsături în comun.

— O cățea cu un cap oval şi ochi ca ai mei, zici că e om. Sunt sigură că are şi pui, se vede pe ea, povestea Shukran.

Cățeaua învățase rapid drumul până la magazinul de pâine fiindcă ştia că acolo primea, de fiecare dată, câte ceva de mâncare. O bucată de plăcintă suberec, kalakai sau kobete gătite de femeie la ea acasă, din care îşi făcea pachet pentru masa de prânz de la serviciu. De multe ori îşi împărțea prânzul cu mama puilor. „Cât mănâncă cățeaua asta!” s-a mirat Shukran, când a înțeles că se împrietenise cu o cățea care nu era deosebită numai prin forma capului, ci şi prin corpul ei foarte puternic şi pofta de mâncare de nesatisfăcut.

— Nu mai am gata! îi spunea Shukran, dar cățeaua continua să dea din coadă şi să se uite în ochii ei ca şi cum nu ar fi înțeles ce spunea. O ignora total şi aştepta şi mai multă mâncare. Atunci când se întâmpla asta, Shukran închidea uşa magazinului, iar cățeaua rămânea cu privirea lipită de geam câteva minute, după care pleca spre culcuşul cățeilor de pe plajă. Era prima zi a anului şi, după multe săptămâni de vânt rece, lapoviță şi ace de gheață înşirate pe plajă, puii au văzut pentru prima dată o lumină. Nimic altceva,
doar pete de lumină şi întuneric. Aşa a fost prima zi în care au deschis ochii, mici şi oblici, de lapte, fără o culoare clară. Vântul se oprise. Era încă frig chiar dacă soarele apăruse deasupra mării, peste lac şi în fața culcuşului unde stăteau înşirate opt boturi de căței ca un colier. Mai târziu cățeii au dat cu boturile în ceva umed şi moale, un teren plăcut în care împingeau cu nasurile. Astfel, micuții au descoperit nisipul. Nişte pui de câine albi în întregime, pe care nu-i deosebea nimeni în afară de mama lor. Atunci când nu colinda oraşul după hrană, cățeaua săpa gropi pe plaja sălbatică.

Dacă un străin ar fi trecut prin zonă ar fi putut jura că plaja e terenul de antrenament al unor căutători de aur. La început, când puii au făcut primii paşi şi încet, încet au reuşit să se țină după mama lor pe plaja pustie, totul se rezuma la observație. O dată, de două ori, de trei ori, până când cățeii şi-au dat seama că mama lor nu săpa gropi ca să caute sau să construiască ceva. Pur şi simplu făcea asta. Uneori săpa atât de mult timp că gropile ajungeau la aşa adâncimi că nici nu se mai vedea corpul cățelei, doar nişte nisip aruncat din groapă, ca o erupție. După câteva zile vederea puilor a devenit mai clară, ochii lor se măreau încet. Unul dintre ei s-a mirat atât de tare de groapa săpată, încât a zis:
— Mamă!
Și toți ceilalți pui au început să latre şi să se rostogolească în nisip, să se frece de alge uscate şi mărăcini, deşi era teribil de frig şi soare cu dinți. A fost prima lor bucurie, ca o familie cu mulți frați şi surori.

N Ă M O L U L

Trei luni mai târziu, culcuşul învelit în scaiul-dracului care le ținuse de cald toată iarna a devenit neîncăpător. Respirau greu şi era din ce în ce mai înăbuşitor. Era primăvară şi acum aveau mai mult chef să stea pe plajă, decât în cuib. Cățeilor le crescuseră dinți ascuțiți cu care rodeau resturi, lemne şi nisip. Aceste îndeletniciri făceau parte din jocurile lor, jocurile copilăriei de căței născuți în duna de nisip. Toți puii aveau răni pe capete şi pe boturi, zgârieturi şi muşcături pe care şi le făceau singuri atunci când se înghesuiau la masă, uneori provocate chiar de mamă atunci când încerca să îi aranjeze în culcuş. Erau mâncăcioşi, nesătui şi încăpățânați. Unul dintre căței, un mijlociu, era cel mai hămesit. Toate descoperirile lui aveau legătură cu mâncarea. Încerca să halească tot ce găsea pe plajă, uneori reuşea, alteori renunța. Și întotdeauna se înghesuia cel mai tare printre pui lovind-o pe mamă în burtă cu botul, atunci când cățeaua îi alăpta. Într-o seară, când mama i-a aranjat în culcuş ca să le dea să mănânce, puiul s-a aruncat atât de tare în ea cu corpul lui rotund şi botul ascuțit, încât cățeaua a strigat surprinsă de durere, dar şi de drag:

— BILOI!

Puiul s-a retras puțin şi şi-a privit mama cu capul într-o parte, foarte mirat. Mama a repetat:
— BILOI!

Cățelul a lătrat-o bucuros, iar mama a continuat:
— BILOI!

Puiii şi-au întors capetele şi şi-au agitat cozile pentru că toți înțeleseseră că în cuib apăruse primul nume.

— Și eu? a lătrat o soră de lângă Biloi.
— Tufa! i-a răspuns mama, pentru că era cea mai friguroasă dintre pui şi îi plăcea să se învelească în scaiul uscat dinăuntrul culcuşului.
— Eu? a intervenit altul.
— Azorică! pentru că mama lor auzise pe cineva că aşa îşi striga câinele.
— Eu? Eu? Eu? Eu? a insistat o cățeluşă agitată şi cu chef de joacă, mezina cuibului.
— Zuza! a zis cățeaua.
— Și eu? a întrebat timidă şi calmă cățeluşa care era şi prima născută în cuibul de pe plajă.
— Lila! a lămurit-o mama ei. Și a continuat:
— Tu eşti Lăbuş! l-a împins cu botul pe cățelul care avea cele mai groase labe dintre toți.

— Iar la restul o să mă mai gândesc! şi s-a întins pe-o parte dându-le de înțeles că era mai important acum să continue masa. Cei doi pui rămaşi fără nume n-au avut nicio problemă, atât timp cât era mâncare din belşug şi aveau ce pleoscăi.

Într-o zi, după masa de prânz, când puii moțăiau leneşi în culcuş şi gata să adoarmă, dintr-odată mama lor a ieşit în viteză şi cu elan s-a aruncat în lac, lovind zgomotos cu labele ei puternice apa. Puii n-au înțeles mare lucru din ce s-a întâmplat. Cu capetele încălzite de soare şi ochii întredeschişi au scâncit:
— WOW! încercând să înțeleagă ce făcea mama lor şi dacă nu cumva ar trebui s-o urmeze. Doar că se temeau, nu le era clar dacă s-ar descurca la fel de bine ca ea. Aşa că o urmăreau nerăbdători cum dădea ture la stânga şi la dreapta prin apă. Nu se avânta în larg ca nu cumva puii să înțeleagă că ar fi vrut să se îndepărteze de ei. După un timp cățeaua s-a întors la mal şi a început să se scuture de apă. Puii au observat că mama lor avea acum picioarele negre. Micuții au crezut că apa din lac e neagră şi s-au gândit
că o bălăceală le-ar prinde bine ca să-şi mai schimbe şi ei culoarea, plictisiți de blana lor albă. Fără să stea prea mult pe gânduri câțiva dintre ei au început să țopăie peste valurile mici de la țărm, înaintând curajos în lac. Au simțit cum ceva moale şi călduț le cuprindea pernițele labelor şi numaidecât, speriați, au țopăit înapoi, pe nisip, afară din apă. Însă atunci când şi-au privit labele scurte şi groase, au observat cum erau plini de acelaşi moloz negru, ca mama lor. Aşa au descoperit cățeii nisipurilor nămolul din lacul Techirghiol. O pastă neagră care mirosea îngrozitor a acid. Chiar şi aşa, nu puțea cu nimic mai prejos decât mirosul lor de pui de câine. De fapt, pentru pui mirosul de nămol nu se simțea în vreun fel, nici apa sărată din lac nu-i deranja, ba chiar se bucurau că plutesc în voie la suprafață. Atât le-a trebuit cățeluşilor, toți s-au aruncat cu capetele în nămol colorându-şi boturile. A urmat o joacă până la epuizare. S-au dat de-a dura prin apa plăcută şi nămolul păstos şi de atunci au rămas pentru totdeauna cu pete negre pe corpuri, pe capete, pe urechi, pe burți şi pe cozi. Biloi s-a ales cu un cerc negru deasupra ochiului drept, altul cu pleoapa şi blana din jur neagră, şi o cățeluşă cu o pată neagră uriaşă pe spate.
— Tu eşti Ochi! l-a botezat atunci mama lui pe unul dintre puii care rămăsese fără nume.
— Iar tu eşti Pată! şi ăsta a fost numele ultimei cățeluşe.

Volumul integral poate fi comandat de aici.

admin

See Full Bio