FRAGMENT CARTE: Cum îl citim pe Donald Duck

UNCHIULE, CUMPĂRĂ-MI UN CONTRACEPTIV…

Daisy: „Dacă mă înveți să patinez în după-amiaza asta, o să-ți dau ceva ce ți-ai dorit întotdeauna.”

Donald: „Vrei să spui…”

Daisy: „Da… Moneda mea din 1872.”

Nepoți: „Uau! Asta ne-ar completa colecția de monede, unchiule Donald.”

(D 433)

Există un produs de bază care nu se găsește niciodată în magazinul Disney: părinții. Disney este un univers al unchilor, al nepoților și verișorilor; relația bărbat-femeie este aceea de veșnici logodnici. Scrooge McDuck este unchiul lui Donald. Bunica Duck este mătușa lui Donald (dar nu și soția lui Scrooge), iar Donald este unchiul lui Huey, Dewey și Louie. Vărul Gladstone Gander este un „nepot îndepărtat” al lui Scrooge; acesta are la rândul său un nepot pe nume Shamrock, care are două verișoare (DA 649, 1955). Apoi, mai sunt strămoșii mai îndepărtați precum unchiul Swashbuckle Duck și Asa Duck, stră-stră-străunchiul bunicii Duck; și (cel mai îndepărtat dintre toți) Don de Pato, care a fost încurcat cu Armada spaniolă (DD 9/65). Printre numeroșii verișori se numără și Gus Goose, argat leneș la ferma bunicii Duck, Moby Duck, marinarul, și o ramură orientală și exotică a familiei, formată din Sheik și Mazuma Duck, „cea mai bogată pasăre din sudul Afduckstanului”, și nepoți. Genealogia este populată decisiv în favoarea sectorului masculin. Doamnele sunt celibatare, cu singura excepție a bunicii Duck, care pare a fi văduvă fără ca soțul ei să fi murit, pentru că apare o singură dată (D 424) sub titlul sugestiv „Istoria se repetă”. Există, de asemenea, vaca Clarabelle (cu o verișoară în trecere rapidă, F 57), găina Clara Cluck, vrăjitoarea Magica de Spell și, firește, Minnie și Daisy care, fiind prietenele celor mai importante personaje, sunt însoțite de nepoatele lor (ale lui Daisy se numesc April, May și June; ea are, de asemenea, un unchi, unchiul Dourduck, și mătușile Drusilla și Tizzy).

Din moment ce aceste femei nu sunt foarte receptive la bărbați sau la legături matrimoniale, sectorul masculin este compus perpetuu din burlaci însoțiți de nepoți, care vin și pleacă. Mickey îi are pe Morty și Ferdy, Goofy îl are pe Gillbert (și un unchi „Tribilio”, F 176), iar Gyro Gearloose îl are pe Newton; chiar și Beagle Boys au unchi, mătuși și nepoți numiți Beagle Brats (ale căror verișoare, Beagle Babes, își fac apariția ocazional). Este de așteptat că orice creștere demografică viitoare va trebui să rezulte din factori extra-sexuali. Și mai remarcabilă este duplicarea – și triplarea – în sfera copiilor. Există patru seturi de tripleți în această lume: nepoții lui Donald și Beagle Boys, nepoatele lui Daisy și cei trei purceluși.

Cantitatea de gemeni este și mai mare. Un exemplu sunt nepoții lui Mickey, dar majoritatea se înmulțesc fără a aparține vreunui unchi: veverițele Chip și Dale, șoarecii Gus și Jaq. Acest lucru este cu atât mai semnificativ cu cât există nenumărate alte exemple în afara Disney: Porky și Petunia și nepoții, Ciocănitoarea Woody și nepoții; și perechea de șoricei cu care se confrunta motanul Tom. Excepția – Scamp și Lupul cel Mare și Rău – va fi analizată separat. În această lume sumbră a clanurilor familiale și a perechilor solitare, supuse interdicției arhaice a căsătoriei în cadrul tribului, și unde fiecare are propria casă ipotecată, dar niciodată un cămin, ultimul vestigiu al progenitorului, masculin sau feminin, a fost eliminat.

Susținătorii lui Disney reușesc o raționalizare pripită a acestor caracteristici ca dovadă a inocenței, castității și înfrânării adecvate. Fără a polemiza cu o teză despre educația sexuală infantilă deja demodată în secolul al XIX-lea, mai potrivită pentru locuitorii peșterilor monahale decât pentru oamenii civilizați (observați acest limbaj mercurial1), este evident că absența tatălui și a mamei nu e întâmplătoare. Astfel tragem concluzia paradoxală că, pentru a le ascunde copiilor sexualitatea normală, este necesară construirea de urgență a unei lumi aberante – una care, mai mult decât atât, este înțesată de jocuri și aluzii sexuale. Poți să-ți storci creierii încercând să înțelegi valoarea educațională a atâtor unchi și veri; cel mai probabil, ei ajută la eradicarea sexualității infantile diabolice. Dar există și alte motive.

Lumea fantastică, atât de lăudată și de atrăgătoare, a lui Disney taie sistematic rădăcinile pământești ale personajelor sale. Farmecul lor ar trebui să constea în familiaritate, în asemănarea lor cu oamenii normali și obișnuiți care ne ies în cale în fiecare zi. La Disney, însă, personajele funcționează doar în virtutea suprimării unor factori reali și concreți; mai exact, a trecutului lor personal, a nașterii și morții lor și a întregii sale dezvoltări, pe măsură ce evoluează și se schimbă. Din moment ce nu sunt generate de niciun act biologic, personajele Disney pot aspira la nemurire: indiferent de suferințele trecătoare cu care se confruntă în timpul aventurilor lor, măcar au fost eliberate de blestemul trupului.

Eliminând trecutul unui personaj și refuzându-i în același timp ocazia de a se autoexamina cu privire la situația sa actuală, Disney îi blochează singura perspectivă din care se poate observa pe sine însuși, alta decât cea a lumii în care a fost mereu cufundat. Viitorul nu-i poate fi nici el de ajutor; realitatea este mereu aceeași.

Decalajul dintre generații nu este eliminat doar între copil, care citește revista, și părinte, care o cumpără, dar și în cadrul benzii desenate în sine, printr-un proces de substituție, prin care unchii pot fi întotdeauna înlocuiți de nepoți. Pentru că nu există tată, înlocuirea constantă a unchiului nu aduce cu sine suferință. Din moment ce el nu este responsabil genetic pentru copil, eliminarea sa nu reprezintă o trădare. Este ca și cum unchiul nu ar fi fost niciodată cu adevărat rege, un termen potrivit, având în vedere că avem de-a face cu basme, ci doar regent, veghind asupra tronului până când moștenitorul său legitim, tânărul Făt-Frumos, îl va prelua în cele din urmă.

Dar absența fizică a tatălui nu înseamnă absența puterii paterne. Dimpotrivă, relațiile dintre personajele Disney sunt mult mai verticale și autoritare decât în cea mai tiranică familie din viața reală, unde disciplina aspră poate fi totuși îndulcită prin traiul împreună, dragostea, mama, frații, solidaritatea și complicitatea. Mai mult, în casa din viața reală, copilul care se maturizează este expus mereu la noi alternative și standarde de comportament, pe măsură ce răspunde la presiunile din afara familiei. Dar, din moment ce în lumea Disney puterea nu este exercitată de către tată, ci de un unchi, ea devine arbitrară.

Autoritatea tatălui în societatea noastră este înrădăcinată, în ultimă instanță, în biologie (susținută, fără îndoială, de o structură socială care instituționalizează educația copilului ca fiind în primul rând o responsabilitate a familiei). Autoritatea unchiului, pe de altă parte, nefiind conferită de către tată (frații și surorile unchiului, care trebuie în teorie să fi dat naștere nepoților, pur și simplu nu există), luând naștere pur și simplu de facto, nu mai are nicio justificare. Este o relație contractuală mascată sub forma unei relații naturale, o tiranie care nu-și asumă nici măcar responsabilitatea reproducerii. Și nu te poți răzvrăti împotriva ei în numele naturii; nu poți spune unui unchi „ești un tată rău”.

În acest perimetru, nimeni nu iubește pe nimeni, nu există niciodată o expresie de afecțiune sau loialitate față de o altă ființă umană. În orice moment de suferință, omul e singur; nu există nicio mână întinsă dezinteresat sau din prietenie. În cel mai bun caz, apare mila, derivată din percepția că celălalt este infirm sau cerșetor, un bătrân fără adăpost care merită pomana noastră. Să luăm exemplul cel mai extrem: celebra iubire dintre Mickey și Pluto. Deși Mickey manifestă fără îndoială un fel de afecțiune caritabilă față de câinele său, acesta din urmă este întotdeauna obligat să-și demonstreze utilitatea și eroismul. Într-un episod (D 381), după ce s-a comportat foarte urât și a fost închis în pivniță ca pedeapsă, Pluto se răscumpără prinzând un hoț (există mereu unul prin preajmă). Poliția îi oferă lui Mickey o recompensă de 100 de dolari și oferă alți 100 pentru a cumpăra câinele, dar Mickey refuză să îl vândă: „Ok, Pluto, m-ai costat în jur de 50 de dolari în daune în după-amiaza asta, dar cu recompensa pe care am primit-o, am făcut un profit bun.” Relațiile comerciale reprezintă moneda comună, chiar și într-o relație atât de maternă cum este cea dintre Mickey și câinele său.

În cazul lui Scrooge McDuck, lucrurile stau, desigur, mai rău. Într-un episod, nepoții, epuizați după șase luni de căutări în deșertul Gobi, sunt mustrați pentru că le-a luat atât de mult timp și sunt plătiți cu un dolar pentru eforturile lor. Ei fug recunoscători, de teamă să nu fie puși să facă și alte munci forțate. Nu se gândesc nicio clipă să se împotrivească, să rămână pe loc și să ceară să fie tratați mai bine.

Dar Scrooge îi obligă să plece din nou, așa bolnavi cum sunt, în căutarea unei monede de câteva tone, pentru care milionarul avar este evident dispus să ofere ceva bani (TR 106, US 10/69). Se dovedește că uriașa monedă este un fals, iar Scrooge trebuie să o cumpere pe cea autentică. Donald zâmbește ușurat: „Acum că ai adevărata Hunka Junka, unchiule Scrooge, putem să ne odihnim cu toții.” Tiranul răspunde: „Nu înainte să returnezi porcăria aceea contrafăcută și-mi aduci înapoi banii!” În ultima imagine, rățoii sunt înfățișați asemenea sclavilor din Egiptul Antic, împingând piatra înspre destinul ei, în celălalt capăt al globului. În loc să-și dea seama că ar trebui să deschidă gura și să refuze, Donald ajunge la concluzia opusă: „Trebuie să învăț să-mi țin gura!” Nu este permisă nici măcar o plângere împotriva acestei supremații incontestabile. Care sunt consecințele faptului că mătușa lui Daisy, Tizzy, descoperă un an mai târziu că Daisy a îndrăznit să participe la un bal fără să-i ceară voie? „Plec… și te dezmoștenesc, Daisy! Adio!” (D 383, DD 7/67).

În această lume, nimic nu e vreodată motivat de dragoste. Copiii admiră un unchi îndepărtat (unchiul Zak McWak) care a inventat un „spray pentru a ucide omizile mărului”. (D 455, DD 5/68). „Toată lumea îi este recunoscătoare… E celebru… și bogat”, exclamă nepoții. Donald răspunde cu înțelepciune: „Bah! Talentul, faima și averea nu sunt totul.” „Oh, nu? Ce altceva mai este?” întreabă Huey, Dewey și Louie într-un glas. Iar Donald rămâne fără cuvinte: „ăăăă… păi… să vedem… ăăă…”

Astfel, „dispoziția naturală” a copilului nu îi este utilă lui Disney decât în măsura în care aceasta conferă inocență lumii adulților și susține mitul copilăriei. În schimb, adevăratele calități ale copiilor: încrederea lor nemărginită și oarbă (și, prin urmare, manipulabilă), spontaneitatea lor creativă (așa cum a demonstrat Piaget), capabilitatea lor incredibilă de a iubi necondiționat, fără rezerve, imaginația care se revarsă în jurul lor și în obiectele care îi înconjoară, veselia care nu se naște din interes, au fost extirpate din această dispoziție naturală. În spatele aparențelor simpatice, în spatele micilor creaturi dulci ale lui Disney, se ascunde legea junglei: invidia, cruzimea, răutatea, teroarea, șantajul, exploatarea celor slabi. În lipsa vehiculelor pentru afecțiunea lor naturală, copiii învață prin Disney să practice ura socială.

Așadar, nu criticii lui Disney, ci Disney însuși este cel care subminează colaborarea naturală dintre tată și copii; Disney este cel mai mare dușman al armoniei familiale.

Fiecare personaj Disney se situează fie de-o parte, fie de cealaltă a liniei de demarcație a puterii. Toți cei din partea de jos sunt nevoiți să dea dovadă de ascultare, supunere, disciplină, umilință. Cei de deasupra sunt liberi să folosească constrângeri constante: amenințări, represiune morală și fizică și dominație economică (adică control asupra mijloacelor de subzistență). Relația dintre cei puternici și cei lipsiți de putere se exprimă într-un mod mai puțin agresiv, mai paternalist, prin cadourile pentru vasali. Este o lume a profitului și a bonusurilor permanente. Clubul Femeilor din Duckburg face mereu fapte bune: deposedații acceptă cu entuziasm orice fel de caritate.

Lumea lui Disney este un orfelinat din secolul al XIX-lea. Cu o diferență: nu există exterior, iar orfanii nu au unde să fugă. În ciuda tuturor călătoriilor lor pe glob și a mobilității nebunești și febrile, personajele rămân captive în aceleași structuri de putere și condamnate să se întoarcă la ele. Elasticitatea spațiului fizic ascunde adevărata rigiditate a relațiilor în cadrul cărora sunt întemnițate personajele. În această lume, simplul fapt de a fi mai în vârstă, mai bogat sau mai frumos conferă autoritate. Cei mai puțin norocoși consideră că subordonarea lor este firească. Își petrec toată ziua plângându-se de stăpânul de sclavi, dar preferă să se supună celui mai nebunesc ordin al acestuia decât să i se opună.

Acest orfelinat este condiționat și mai mult de geneza deținuților săi: nefiind născuți, ei nu pot crește. Altfel spus, nu pot părăsi niciodată instituția prin evoluție individuală, biologică. Acest lucru facilitează, de asemenea, o manipulare și un control nelimitat asupra populației; adăugarea – și, dacă este necesar, eliminarea – personajelor. Noii veniți, fie că este vorba despre o singură persoană sau despre o pereche de verișori îndepărtați, nu trebuie să fie creația unui personaj existent. Este suficient ca autorul poveștii să se gândească la ei, pentru a-i inventa. Structura unchi-nepot îi permite scriitorului, care se află în afara revistei, să-și impună mintea drept singura forță creatoare și izvorul întregii energii (la fel ca undele cerebrale și becurile care răsar din capul fiecărei rațe). Respingând corpurile ca surse de existență, Disney le aplică eroilor săi pedeapsa pe care Origene și-a aplicat-o sieși. El le castrează și le privează de adevăratele lor organe de relaționare cu universul: percepția și generarea. Prin intermediul acestei stratageme inconștiente, benzile desenate, orbind cititorul, reduc în mod sistematic oamenii reali la abstracțiuni. Disney deține un control neîngrădit asupra lumii sale de eroi eunuci, care nu sunt capabili de generare fizică și care sunt forțați să-și imite creatorul și tatăl spiritual. Încă o dată, autorul invadează banda desenată, de data aceasta sub iluzia geniului artistic benevolent. (Nu avem nimic împotriva geniului artistic, apropo). Nu poate exista nicio răzvrătire împotriva ordinii stabilite: sclavul castrat este condamnat să se supună altora, dar și lui Disney.

Atenție. Lumea aceasta e rigidă, dar nu trebuie niciodată să o arate. Structura ierarhica nu se poate da de gol. Dar, dacă sistemul de autoritarism implicit iese din propria matcă, sau caracterul său arbitrar, bazat pe forța voinței pe de o parte și pe pasivitate pe de altă parte, devine explicit și flagrant, rebeliunea devine necesară. Nu contează că există un rege, atâta timp cât acesta își ascunde pumnul de oțel într-o mănușă de catifea. Dar dacă metalul se întrezărește, înlăturarea lui devine o necesitate. Pentru a păstra ordinea, puterea nu trebuie să depășească anumite limite convenite tacit. În cazul în care aceste limite sunt încălcate, dezvăluind caracterul inconsecvent al aranjamentului, echilibrul este perturbat și trebuie restabilit. Inevitabil, cei care intervin sunt copiii și animăluțele. Ei nu acționează însă nici pentru a înlocui tirania cu spontaneitate și libertate, nici pentru a-și folosi imaginația creatoare astfel încât să influențeze puterea, ci pentru a perpetua aceeași ordine a dominației adulte. Atunci când adultul se comportă greșit, copilul îi preia sceptrul. Atâta timp cât sistemul funcționează, nu se exprimă nicio îndoială la adresa lui. Dar, odată ce acesta a dat greș, copilul se revoltă, cerând restaurarea valorilor trădate și a vechii ierarhii de dominație. Prin preluarea lor prudentă și prin critica lor matură, cei tineri susțin același sistem de valori. Încă o dată, diferențele reale dintre tată și copil sunt trecute cu vederea: viitorul este la fel ca prezentul, iar prezentul este la fel ca trecutul.

Din moment ce copilul se identifică cu echivalentul său din revistă, el contribuie la propria colonizare. Revolta micuților din benzile desenate este resimțită ca un model pentru propria rebeliune a copilului împotriva nedreptății; dar prin răzvrătirea în numele valorilor adulte, cititorii le interiorizează de fapt.

După cum vom vedea, persistența obsesivă a micilor creaturi – abile, inteligente, competente, sârguincioase și responsabile – împotriva animalelor supradimensionate – plictisitoare, incompetente, nepăsătoare, mincinoase și slabe – duce la o inversiune frecventă, chiar dacă numai temporară. De exemplu, Micul Lup îl încuie mereu pe tatăl lui, Lupul cel Mare și Rău, veverițele păcălesc ursul și vulpea, șoarecii Gus și Jaq înving pisica și inevitabilul hoț, ursulețul Bongo înfruntă teribila „Quijada” (Falcă) iar mânzul Gilbert devine profesorul unchiului său, Goofy. Chiar și deșteptul Mickey este criticat de nepoții lui. Acestea sunt doar câteva exemple printre multe altele.

Astfel, situația poate fi schimbată doar dacă reprezentantul adulților (dominator) se transformă în reprezentantul copiilor (dominați). Acest lucru se întâmplă ori de câte ori un adult comite aceleași erori pe care le critică la copii atunci când aceștia tulbură ordinea adulților. În mod asemănător, singura schimbare permisă copilului (dominat) este aceea de a se transforma el însuși într-un adult (dominator). Odată ce a creat mitul perfecțiunii copilărești, adultul proiectează asupra lui propria „virtute” și „cunoaștere”. Dar de fapt se admiră doar pe el însuși.

Să luăm un exemplu tipic (F 169): Donald Duck este o ființă dublă (este ilustrat cu un cap duplicat de trei ori pe parcursul episodului), pentru că nu și-a respectat promisiunea de a-și lua nepoții în vacanță. Când aceștia îi aduc aminte, el încearcă să-i pălmuiască și sfârșește prin a-i păcăli. Dar justiția intervine atunci când Donald începe să-l bată din greșeală pe „Little Bean”, un pui de elefant, în locul nepoților săi. Judecătorul îl condamnă pe Donald să „își ispășească pedeapsa în libertate”, păzit de nepoții săi, cărora legea le conferă autoritate deplină în acest sens. Este un exemplu perfect al modului în care reprezentantul supunerii copilărești se substituie reprezentantului puterii paterne. Cum s-a ajuns însă la această substituire? Nu a fost Donald cel care a încălcat prima dată legea, păcălindu-și nepoții, iar ei cei care au răspuns cu mult auto-control? Mai întâi, i-au cerut lui Donald să-ți țină promisiunea, apoi au privit în tăcere cum evolua o situație în care el se amăgea singur. Fără să fie nevoiți să mintă, ei au început să-l păcălească activ doar atunci când toate tacticile anterioare au eșuat. Greșeala lui Donald a fost mai întâi aceea de a confunda un elefant de cauciuc al unui copil cu unul adevărat, iar apoi de a-l trata pe cel adevărat de parcă ar fi fost o jucărie. Pentru el, viața este plină de iluzii, cauzate de erorile sale etice, de incapacitatea de a avea o judecată morală și de abaterea sa de la standardele paterne. Pe măsură ce își pierde autoritatea și puterea, el își pierde și obiectivitatea senzorială (confundând un elefant de cauciuc cu unul real și viceversa). Fără să-și recunoască vreun moment erorile, el este înlocuit de nepoții săi, care corectează problema și se comportă într-un mod exemplar, ca niște adulți. Dându-i o lecție unchiului lor, ei consolidează vechiul cod. Nu încearcă să-și invalideze statutul de subordonat, ci doar cer ca acesta să fie administrat în mod corect. Standardele existente sunt echivalate cu adevărul, bunătatea, autoritatea și puterea.

Donald este o figură duală aici, pentru că, pe de-o parte, păstrează obligațiile adultului, iar pe de altă parte, se comportă ca un copil. Acest caz extrem în care este pedepsit de un judecător (în general, acesta este destinul moral al universului) indică angajamentul lui de a-și recupera unicitatea, astfel încât să nu se declanșeze o luptă între generații care ar reflecta o schimbare reală a valorilor existente în Duckburg.

De altfel, nepoții dețin cheia de acces la lumea adulților și o folosesc bine: Manualul Marmotei (Cercetașului) Începătoare. Acesta este o enciclopedie a înțelepciunii convenționale. Conține un răspuns pentru fiecare situație, fiecare perioadă, fiecare dată, fiecare acțiune, fiecare problemă tehnică. Trebuie doar să urmezi instrucțiunile de pe cutie, pentru a ieși din orice dificultate. Ea reprezintă acumularea de convenții care îi permit copilului să controleze viitorul și să-l prindă în capcană, astfel încât acesta să nu varieze față de trecut, iar totul să se repete. Toate căile de acțiune au fost testate în prealabil și aprobate de autoritatea manualului, care este tribunalul istoriei, legea eternă, sponsorizată și sanctificată de cei care vor moșteni lumea. Nu pot exista surprize, pentru că acesta a modelat lumea în avans și pentru totdeauna. Totul este scris acolo, în acel catehism rigid, trebuie doar să pui în practică cele notate și să continui să citești. Chiar și adversarul are standarde corecte și obiective. Manualul este unul dintre rarele trucuri sută la sută perfecte din lumea complexă a lui Disney: din cele 45 de cazuri în care este folosit, nu dă greș nici măcar o dată, întrecându-l în infailibilitate chiar și pe aproape perfectul Mickey.

Dar nu există oare nimic care să scape de această trecere neîncetată între adult și copil, și invers? Oare nu există nicio modalitate de a ieși din această luptă pentru subordonare verticală și propagare obsesivă a sistemului?

Ba da, există. Există o mișcare orizontală, iar aceasta este mereu prezentă. Ea operează între creaturi de același statut și nivel de putere, care, între ele însele, nu pot fi permanent dominate sau dominatoare. Tot ceea ce le rămâne – din moment ce solidaritatea între egali este interzisă – este să concureze. Să-l învingă pe celălalt. De ce să-l învingă? Pentru a se înălța deasupra lui, pentru a intra în clubul dominatorilor și a avansa o treaptă (ca un caporal sau un sergent din Clubul Disney) pe scara valorii mercantile. Aici, singura mișcare orizontală permisă devine linia de sosire a cursei.

Există un sector al societății Disney care nu poate fi criticat și care nu este înlăturat de creaturile inferioare: femeia. Descendența genealogică e similară cu cea din sectorul masculin (de exemplu, Daisy, nepoatele ei și mătușa Tizzy, D 383, DD 7/67), doar că femeia nu are nicio ocazie de a schimba rolurile în relația dominator-dominant. Ea nu este niciodată contestată pentru că-și joacă rolul la perfecțiune, fie că este o servitoare umilă sau o regină a frumuseții constant curtată; în ambele cazuri, subordonată bărbatului. Singura ei putere este cea tradițională, a seducătoarei, pe care o exercită sub forma cochetăriei. Îi este refuzat orice alt rol care ar putea transcende caracterul ei pasiv și domestic. Există femei care încalcă „codul feminin”, dar ele sunt aliate cu puterile întunericului. Vrăjitoarea Magica de Spell este o antagonistă tipică, dar nici măcar ea nu renunță la aspirațiile potrivite naturii ei „feminine”. Femeilor le rămân doar două alternative (care nu sunt alternative deloc): să fie Albă ca Zăpada sau vrăjitoarea, fetița menajeră sau mama vitregă diabolică. Femeia poate alege să prepare două feluri de mâncare: gustoasa tocăniță sau îngrozitoarea otravă vrăjită. Și cum ea gătește mereu pentru bărbat, scopul ei în viață este să-l atragă cu ajutorul unuia dintre preparatele sale.