INTERVIU LIVIU DIAMANDI: „Să fii azi scriitor de romane e ca o glumă la care nu râde nimeni”

Un jurnalist este trimis sub acoperire ca angajat la o spălătorie să afle adevărul despre sinuciderea unei adolescente dintr-un oraș de provincie. Cu patru ani în urmă, în timpul pandemiei, o profesoară urmărea neputincioasă cum elevii ei se șantajează cu clipuri compromiţătoare pe Telegram până când violența lor ajunge să o vizeze și pe ea. Undeva în munți, un instructor de la o tabără de supraviețuire le explică unor tineri băieți că doar prin violență se poate schimba sistemul.

Acestea sunt câteva dintre pistele narative pe care le propune Liviu Diamandi în Enigma, noul său roman, disponibil pentru precomandă în magazinul Dezarticulat Books. Dacă îți rezervi un exemplar acum, îl primești din 15 aprilie, înainte de lansarea oficială. Romanul va fi lansat oficial la Bookfest 2026 și va ajunge în librării începând cu luna iunie. Fii printre primii care îl citesc.

Întrebările din interviul de mai jos au fost formulate de Felix Țele, editor Dezarticulat Books, și Casian Gămănuț, redactorul romanului.

Redacția: În 2021 debutai cu Starea normală, o comedie de familie. A urmat Neptun ’83, un whodunit plasat la Vila Scriitorilor din Neptun, în epoca comunistă. Noi am citit noul roman și putem face câteva presupuneri, dar preferăm să ne spui chiar tu: ce subgenuri ai explorat în Enigma?

Liviu Diamandi: Tu ai zis că e un mistery-thriller de nișă (Felix, n.r). Cred că subgenurile care par a fi explorate în romanele LiDi sunt mai degrabă iradieri ale unor stări de spirit care alimentează procesul de compunere a textului. Vreau să spun că nu îmi propun să explorez un anume subgen, fiindcă dacă îmi propun, sigur nu reușesc, așa cum aș păți dacă mi-aș propune să scriu un roman de dragoste. Dar nici nu pot să neg existența unor predispoziții. Mi-ar plăcea să spun că Enigma explorează subgenul romanului de dragoste, fiindcă îmi plac destul de mult scenele de dragoste din poveste, din ultima parte. Și fiindcă mi-aș dori să scriu un roman de dragoste, dar nu o să fiu în stare și atunci scenele astea din Enigma partea a treia și a patra or să rămână periapsida acestei dorințe. Am vrut la un moment dat să rescriu Orașul cu salcâmi și Accidentul ca și cum ar fi aceeași poveste. Nora e de fapt Adriana care, odată stabilită în București, și-a construit o falsă identitate. Această identitate fictivă o ajută să urmărească niște scopuri obscure, dar și să lase în urmă definitiv amintirile legate de orașul cu salcâmi și de eșecul sentimental cu Gelu. Adriana devine femeia independentă și sigură pe sine din Accidentul, iar zăpada, efortul fizic și izolarea din vacanța la schi cu Paul devin instrumente de purificare și pregătire pentru evenimentul catastrofic care urmează (legat de scopurile obscure pomenite mai sus). Am abandonat proiectul și odată cu el speranța că voi scrie un roman de dragoste în adevăratul sens al cuvântului. Dar cred în continuare în validitatea ideii de a rescrie cel puțin o carte care ți-a plăcut mult pe spații mici și care ți-a creat așteptări pe care nu le-a satisfăcut. Poate ar fi bună o regulă care să stipuleze că orice prozator debutat cu un roman original este obligat să rescrie apoi un roman al altcuiva. Să nu ai voie să publici două romane originale consecutiv la începutul carierei de prozator.

Scrierea romanului a început înainte sau după primul tur al alegerilor din 2024? Personajele fac referință directă la acea (deja) istorie din 2024 și chiar unul dintre personajele centrale, un patron de fermă de capre, împarte unele similitudini cu CG. Pentru intelectualitate (îndeosebi de dreapta, care vedea în comentarii publice țânțarul comunist din colț, dar nu și elefantul fascist din mijlocul camerei de trei decenii minim), conștientizarea proporțiilor pe care le-a căpătat candidatul suveran a fost atunci un șoc real. A fost și pentru tine (sau pentru voi) un moment de ruptură care v-a convins că trebuie să scrieți despre? Sau e un subiect la care lucrați de multă vreme și pur și simplu s-a potrivit și povestea cu alegerile și mercenarii lui CG în planul narativ? Cum decurge procesul narativ la un roman de Diamandi, schimbi metodele odată cu proiectul sau e același modus operandi?

Scrierea romanului a început imediat după dubla sinucidere a adolescentelor din Lupeni, în decembrie 2023, deci se poate spune că Enigma e și o poveste inspirată dintr-un caz real. Fetele din Lupeni au sărit tot de pe o clădire abandonată, au lăsat un bilet de adio tot cu versuri dintr-o piesă pop, motivația a fost legată de bullying, ulterior s-a descoperit că prietenia dintre ele era de fapt dragoste etc. Dar secțiunile despre taberele de supraviețuire și pregătirea băieților pentru ce avea să urmeze au fost scrise cu mult înainte, prin 2019 cred, când un prieten a scris un reportaj de investigație despre taberele de haiducie organizate de Eugen Sechila pe Valea Doftanei. Atunci am luat contact cu fenomenul, mi s-a părut un subiect interesant și am început să schițez o poveste. Taberele au fost o emanație a activităților Asociației „Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei”, fondată de soții Sechila în 2016. Elena, soția lui Eugen Sechila, e nepoata lui Gogu Puiu, un lider al rezistenței anti-comuniste din Dobrogea care într-o confruntare armată cu trupele DGSP s-a sinucis cu o grenadă, ca să nu fie prins viu, așa cum ar fi trebuit să procedeze și Che Guevara în Bolivia. Mama Elenei Sechila, fiica lui Gogu Puiu, s-a născut la câteva luni după moartea lui, într-un centru de detenție al DGSP. De aici cultul eroismului, afinitățile neo-legionare și monomania anti-comunistă. Nimic din toate astea nu apare în roman, dar faptul că exista acest context a contat.

Patronul de la ferma de capre din Enigma e inspirat din alt personaj real, mult mai puțin cunoscut decât CG. Din punctul meu de vedere CG e total neinteresant, steril ca sursă de inspirație. Dar e interesantă observația legată de subiectele care au preocupat și care nu au preocupat intelectualitatea de dreapta din România contemporană. E un tip de atenție selectivă pe care analiza politică îl numește blind spot ideologic. O vigilență asimetrică crescută pe un bias de confirmare. Ce mi se pare interesant e că acest mecanism ideologic defect, care funcționează în oglindă și în zona stângii, dar producând de obicei efecte diferite, în cazul ascensiunii lui CG a produs fix același efect: stupoare. Din zona de stânga doar Andrei Tiut cred că a semnalizat în mod coerent pericolul iminent, într-un articol publicat pe Baricada, prin 2020. Poate și Costi Rogozanu, care a avertizat de mai multe ori că ignorarea problemelor sociale, sărăcia, degringolada sistemului de educație și marginalizarea diasporei pot arunca electoratul în brațele unor figuri mesianice de tip CG. Dar per ansamblu stânga a subestimat complet popularitatea lui CG, tocmai pentru că a folosit grile de analiză învechite, etichetând fenomenul ca neo-fascism anacronic, considerându-l o lighioană respingătoare, dar cu un mediu de viață restrâns, o ideologie cu priză la câțiva tâmpiți, fanatici sau analfabeți. Dreapta vorbea despre pericolul comunist, stânga despre pericolul fascist. Din cauza asta n-au înțeles că ascensiunea lui CG nu s-a bazat pe ideologie, ci pe algoritm și emoție. În studiile contemporane de contrainformații fenomenul se cheamă Populism Algoritmic și e considerat una dintre principalele amenințări hibride împotriva sistemelor democratice.

Așadar subiectul era în lucru, fără să bănuiască autorul că băieții din tabere erau la un pas de a prelua puterea fără luptă și fără scandal. Iar metoda de lucru, după cum se vede, e destul de haotică. Există mai multe începuturi ale poveștii, din mai multe direcții. Și practic se scrie în gol, până când încep să apară conexiuni și se înfiripă cumva o temă comună. Înainte să existe povestea, există câteva scene care îmi plac. Nu cred că e sistemul cel mai sănătos, dar e parte din metodă, pentru că așa funcționează mintea autorului. Următorul pas e cel care consumă cel mai mult timp, o supra-documentare compulsivă, de care nu știu cum se poate scăpa. Apoi momentul plăcut în care totul pare să aibă sens. Și pe urmă scrisul sistematic, umplerea golurilor, reveniri, retușuri și revizii interminabile, până când dispare răbdarea de a mai revizui.

Unele personaje din roman dezvoltă o relație strânsă, aproape intimă, cu tehnologia. Cum vezi legătura, dacă există, dintre tehnologie și formele mai sofisticate ale violenței — inclusiv bullying-ul în rândul tinerilor? Dar dintre tehnologie și radicalizare? Crezi că tehnologia, în forma ei actuală, alimentează o nevoie de violență sau doar o face mai vizibilă?

Cred că tehnologia e o unealtă multifuncțională. O cunoștință care lucrează în poliție, a fost șef de post într-o zonă rurală, mi-a spus că majoritatea covârșitoare a actelor de violență cu consecințe grave din mediul respectiv se săvârșesc prin utilizarea uneltelor din gospodărie: lopeți, târnăcoape, furci, topoare, ciocane. Asta înseamnă că atunci când devine violent și vrea să dea un plus de eficiență violenței, omul alege dintre uneltele care îi sunt cele mai la îndemână, ceea ce nu e deloc surprinzător. Prin urmare, mi se pare normal ca tehnologia, pe măsură ce devine mai accesibilă și mai performantă în același timp, să fie folosită tot mai mult pentru eficientizarea diverselor tipuri de violență.

Una dintre dezbaterile din roman, de la o nuntă în munți, atinge tema prescripției crimelor în justiția română, o discuție care trimite, inevitabil, la obsesia anticorupției din ultimele decenii. Liviu, protagonistul tău, asistă la ea mai degrabă pasiv, cu o ușoară oboseală, ca la o conversație deja auzită de nenumărate ori. Discuția se transformă in pastisa de cliseu, pe măsură ce protagoniștii „rememorează” toate locurile comune ale anilor ’90. Este și întrebarea despre „cine e Diamandi” un clișeu în interviuri sau în comentariile de pe social media(nu vrem s-o punem). Crezi că se va „prescrie” vreodată și curiozitatea publicului față de identitatea din spatele heteronimului Liviu Diamandi? Ce mai înseamnă, în 2026, să fii scriitor (heteronim) de romane? De unde vine satisfacția și motivația de a continua să scrii?

M-aș bucura mult să dispară curiozitatea, atâta câtă mai este, despre identitatea lui Diamandi. Mi se pare atât de evident că nu contează, încât e un exercițiu puțin ridicol să mă prefac că întrebările legate de acest subiect au vreun sens.

Pentru mine a fi scriitor de romane în zilele noastre e o mică bucurie privată, ca o glumă la care nu râde nimeni, sau râd foarte puțini, pentru că poanta e descifrabilă doar prin cunoașterea în detaliu a contextului. Nu vreau să spun prin asta că romanele LiDi sunt bune, dar greu accesibile. Asta mi se pare o prostie. Vreau să spun că pe mine mă interesează romanele LiDi, iar forma în care apar ele e cea mai bună la care s-a putut ajunge. Există preocuparea de a scrie bine, dar limitele sunt date de slăbiciunile tehnico-tactice ale autorului: exprimare uneori rigidă, lipsă de răbdare în dezvoltarea personajelor, neputința de a compune descrieri mai lungi de o frază, preocuparea față de unele detalii periferice în desfășurarea acțiunii, evitarea cu obstinație a soluțiilor simple, chiar și atunci când ele îndeplinesc toate cerințele pentru a fi corecte sau par să decurgă firesc din context, plus multe altele. Singura promisiune este că pentru mine povestea a avut un sens când a fost scrisă și acest sens mi s-a părut important de comunicat fix în această formă, pentru că altfel ar fi mai bine să nu se comunice deloc. Și acest sens nu poate fi rezumat în niciun fel. Nu se poate formula niciun spoiler eficient.

Motivația de a scrie acum și așa vine din ce am spus mai sus și mai vine dintr-o nevoie interioară de clarificare a unor probleme sau subiecte prea stufoase ca să poată fi cuprinse în gând. Uneori e nevoie să pui pe hârtie ca să ai o imagine clară asupra situației. Asta nu înseamnă că ai ajuns la o concluzie, dar a existat măcar un efort sincer de clarificare.