Deși eram pe fuse orare diferite, am apucat să stau puțin la povești virtual cu poetul și redactorul Vasile Leac, coordonatorul noii colecții de la editura Dezarticulat – Supersonic – colecție în care urmează să apară curând și o antologie din poezia personală (antologie pe care nu doar o curatoriază, așadar, de data asta).

(văzut de Ionuț Dulămiță)

 

Alberto Păduraru: Închide ochii. Trage aer în piept. Imaginează-ți că ești în locul ăsta inventat de tine (monoideal). Un loc în care n-ai fost niciodată fizic, dar pe care mintea ta îl compune acum, pe loc. Sau poate l-a mai compus înainte. Cum arată acest loc și cum te simți în el?

V. Leac: Locul imaginar are un conținut abstract, intuitiv și imaterial, aduce mai degrabă cu un program de calculator care generează plăceri imaginare, flashuri hedoniste care-ți induc stările astea pe care unii le-au numit extatice. Nu e ca și cum ai povesti o carte sau un film sau un vis. Cel puțin în cazul meu nu e vorba de un teritoriu sau ținut fantastic. Ai văzut cât de tare se bucură un câine când îi dai drumul în pădure? Dacă l-ai întreba ce-l bucură așa tare de se plimbă în toate direcțiile ca un electron, de parcă la fiecare rădăcină găsește câte un os, nu cred că ți-ar putea explica nimic din ceea ce simte. Așa sunt și eu în m o n o i d e a l, ca un câine în pădure.

A.P.: Descrie-mi cel mai frumos spațiu din călătoriile tale în 5 cuvinte.

V.L.: Dacă se întâmplă să ajungi în locuri din astea exotice, cum sunt ele numite, atunci e foarte greu să alegi unul, e practic imposibil. Dar pentru că m-ai întrebat și ai nevoie de un nume pentru interviul ăsta, îți spun unul. Locul se numește qebradas de las senoritas – e un pasaj abrupt între niște munți marțieni, găsești imagini pe net plus legenda locului. Pustiul are ceva plăcut și reconfortant. E liniștea aia de moarte… dacă nu cumva e chiar moartea.  Vezi, asta e manipulare poetică proastă, pentru sensibilitatea cadrelor medii și a celor nepătați întru credința poetică.

 

A.P.: Povestește-mi câte ceva despre Parcul Dendrologic de care te ocupi la Horezu. Sau doar ia-mă și pe mine să-mi arăți ce-i pe-acolo, dar să avem totuși ceva și pentru interviu…

V.L.: Ideea cu parcul dendrologic a apărut în 2020, când partenera mea a cumpărat o casă în satul Romanii de Jos, la 3 km de Horezu, cu o grădină destul de mare dar abandonată, plină de mărăcini. O grădină care nu mai fusese curățată de 50 de ani, după spusele vecinilor. Trei luni mi-a luat doar curățatul terenului, am muncit de nebun și în timpul ăsta ideea parcului s-a conturat și mai mult. În mintea mea copacii erau deja mari, chiar dacă nu aveam încă nicio specie plantată. În toamna aceluiași an am plantat primele specii de arbori, începând cu specii autohtone care sunt ușor adaptabile la climă și sol și continuând cu alte specii din alte teritorii geografice, rezistente la temperaturi extreme. Am zis să le plantăm prietenilor noștri și oamenilor pe care îi apreciem câte un copac. Pe scurt, asta e povestea din spatele parcului dendrologic tematic. Și cum majoritatea prietenilor sunt din lumea literară sau a artelor vizuale, ne-am trezit că parcul e plin de poeți, cercetători, prozatori, artiști, traducători sau ecologiști etc, deci un parc tematic cam elitist ceea ce nu era în planul nostru. Acum parcul include și alte categorii sociale, e mai degrabă cross-cultural, cross-race, cross-gender, mult mai apropiat de intenția noastră inițială.

A.P.: Hai să mai călătorim un pic înainte să schimbăm registrul. Mi-ai spus la un moment dat că tot ce ți s-a întâmplat în viață s-a întâmplat cu 10 ani mai târziu. Dacă te-ai întoarce acum în timp, ce ai face diferit? E tot o călătorie, deci se pune.

 

V.L.: Dacă vii din low class de cele mai multe ori pierzi startul. Supraviețuirea îți erodează nervii și mintea și nu mai vezi nici o speranță, rămâi lipit de margine forever chiar dacă îți revii pe parcurs. Marginea e risc continuu de asta e fascinantă. Când am debutat eu 2000ismul era deja conturat, direcțiile erau clare, toți douămiiștii voiau să scrie „marea poezie a lumii”, să rupă gura târgului etc. Și atunci am hotărât că eu o să scriu mica poezie a lumii. Și asta fac și acum. Tot timpul am scris cu gândul la 5 amici care se bucurau atunci când îmi citeau textele, așa sunt amicii, te manipulează, n-ai ce le face. E un parcurs pe care mi l-am asumat. Nu vreau să schimb nimic. Călătoriile în timp sunt imposibile și vor rămâne imposibile și în viitor. Și nici nu cred că e bine să călătorești în timp, ar fi o catastrofă.

A.P.: Voiam să te întreb de ceva timp asta, că tot mi-am amintit de Seymour: sonata pentru cornet de hârtie –  ți se pare că munca unui redactor transformă volumul autorului într-un apocrif? Care e, după tine, relația dintre un autor și redactorul său?

V.L.: De obicei un redactor bun aduce îmbunătățiri majore unui volum, nu-l transformă în apocrif, e o muncă de colaborare care presupune multă diplomație. Munca redactorului e invizibilă, publicul nu citește manuscrise, citește cărți tipărite și semnate de un autor. Deci numai autorul și redactorul știu secretul, nu interesează pe nimeni munca din spate. Sunt autori care nu acceptă sugestii și nici schimbări în text, ei trebuie lăsați să persiste în obtuzitate, n-ai ce le face. Dacă te detașezi puțin de propriul text o să-i observe lacunele, repetițiile inutile, balastul. E o muncă de laborator, trebuie să simți proporțiile și cantitățile ca să-ți iasă substanța explozivă, altfel iese fâsss. Un redactor bun de poezie știe atât de multă poezie încât devine extreme de plictisit, nu mai poate citi aproape nimic pentru că totul îl plictisește, și asta îl face să caute excentricități creative, acel altfel de poezie. De la un redactor de genul ăsta poți învăța perspective noi de montaj, poezia până la urmă e și montaj (vezi Răzvan Țupa, Dmitri Miticov) și sens. Sau nonsens. Depinde ce ți se potrivește. Pot fi privit ca depășit dacă spun că sunt de partea poeziei cerebrale, conștientă de ea, conceptuală dacă vrei să fiu pretențios, activistă sau bazată pe incertitudine socială. Ca redactor de poezie îți dorești să citești texte smart scrise cu talent. Mă opresc pentru că am devenit didacticist. Nu mai revin acum, vreau doar să spun că atunci când dai peste cineva cu potential, tinzi să-l vampirizezi fără să-ți dai seama, îl poți copleși dacă nu ești atent/ă. Ăsta e prețul plictiselii de care suferă redactorul de poezie. Totu-i politică și manipulare, nu-i așa? Dacă te uiți puțin peste poezia douămiistă o să vezi că geme de adjective, iar adjectivele limitează, asta se întâmplă dintr-o dorință excesivă de a te face înțeles. Nu mai poți face analogii pentru că totul ți se dă pe tavă și asta omoară misterul și curiozitatea în cititor. E poezia capitalismului care a inventat suport pentru paharul de apă.

A.P.: Rezolvă ghicitoarea: Toți sunt îngrijorați. Unchiul este încântat. Ce s-a întâmplat?

V.L.: E mai degrabă o constatare decât o ghicitoare. Temperatura planetei a mai crescut cu un grad sau două. Numărul îngrijoraților e în continuă creștere, iar unchiul a devenit între timp un substantiv neutru.

A.P.: Care e prima ta amintire cu poezia? Și în completare: care e prima ta amintire cu poezia proprie?

V.L.: În anii 80 erau serbările astea de sfârșit de an școlar când toți pionerii și șoimii patriei trebuiau să urce pe scenă și să spună câte o poezie. Aveam oroare de scenă, mă blocam, poceam cuvintele pentru că eram dislexic și lumea râdea, iar pe atunci la țară logopedul era o nuia de alun sau mesteacăn. Îmi plăcea mai mult să desenez decât să învăț pe de rost poezii. Nu înțelegeam de ce „limba noastră-i o comoară în adâncuri înfundată” – eram zombi total, mă plimbam pe dealuri cu versul ăsta în cap… a fost fun ce mai. Iar în clasa a 5-a eu și un amic am început să furăm cărți din bibliotecă. Erau în clasă 3 dulapuri pline de cărți, Dan Lupan trăgea de partea de jos a ușii dulapului și eu îmi băgam mâna și scoteam cărți la nimereală. Eram interesați doar de cărțile care aveau dialog. Odată am scos din întâmplare un volum de Nichita Stănescu și n-am mai avut timp să-l bag la loc, pentru că a intrat profu, l-am ascuns sub pulovăr și așa am ajuns cu el acasă. Duminica urcam în pod și citeam din volumul ăsta și nu-mi venea să cred că cineva poate abera în asemenea hal, eram total fascinat. Îmi doream și eu să aberez, și chiar aberam când rămâneam singur. Țin minte și acum versurile „îmi bat un cui în palma stângă/ îmi pun scara ca s-ajung/ plânge, plânge calul nibelung” – toată vara aia m-am distrat teribil până când m-a auzit taică-mio râzând prin pod. Nici nu l-am observant când a urcat, am simțit doar cum cineva îmi smulge cartea din mână. S-a uitat la mine sever și mi-a zis: râsul e muzica proștilor. A coborât și a aruncat cartea direct în foc. Relația mea cu poezia s-a încheiat destul de abrupt și avea să revină abia în anul doi de facultate, în 96, după revoluție, când profesorul meu de psihologie Dan Banciu m-a convins să scriu. De atunci au trecut 25 de ani.

A.P.: Dacă ai fi un copac, ce copac ai fi și de ce?

V.L.: O să-ți spun că am un sentiment special pentru corn, care e mai degrabă un arbust de dimensiuni medii, e sălbatic și rezistent la intemperii, mai ales la secetă, asta îi face esența extrem  de dură. Are flori galbene și strălucitoare iar coarnele îți fac gura pungă și-ți complică dicția J și asta e puțin triky. Copacii sunt probabil singurii care nu te dezamăgesc în viață, de asta mi-e greu să-ți spun care e copacul meu preferat, până mă hotărăsc rămân la corn.

A.P.: Care e relația ta cu textele tale vechi? Cum te-ai decis să scoți o antologie în colecția Supersonic la editura Dezarticulat?

V.L.: Multe texte vechi au fost rescrise, dacă mi se pare că ceva este greșit la un text revin și-l rescriu. E un demers personal la care nu am renunțat, ce să fac, îmi place munca asta de eroziune. Anul ăsta am făcut 50 și cred că a sosit momentul să-mi adun textele într-o antologie, nu știu dacă voi mai publica sau nu. În orice caz s-au adunat vreo 300 și ceva de pg de poezie. E suficient pentru un poet al prezentului și, cu siguranță, viitorul nu este unul al poeziei și al floricelelor pe câmpii. Simt că a sosit momentul pentru antologie, mai târziu s-ar putea să mă ramolesc, să intru în obscurități pe care nu mi le imaginez acum și să comit un lung șir de prostii. Dezarticulat e editura perfectă pentru un marginal ca mine, e axată pe conspirații economice, politice & SF, un loc mai bun nici că se putea.

A.P.: Că tot am menționat de asta, povestește-mi mai multe despre noua colecție. Cum a apărut ideea, de ce supersonic (supernume, apropo), ce perspective are, în viziunea ta?

V.L.: Toată lumea știe că Dezarticulat nu publică poezie dar lucrurile s-au mai schimbat de la debutul lui Radu Demetriades. Între timp acest proiect literar are un concurs de debut în poezie – tu ai câștigat acest concurs – și, mai nou, unul de debut în proză. Colecția supersonic e un produs al colaborării mele cu Dezarticulat. E un loc destinat poetelor/poeților din zona alternativă, zonă care include destul de multe teritorii. Vlad Drăgoi deschide colecția cu un Super Bum de care mulți se vor îndrăgosti. Eu cred mult în această colecție și perspectiva pe care o propune. Totul depinde de bani. Editurile mici au nevoie de finanțări și sprijin din partea cititorilor, altfel ideile frumoase mor repede.

A.P.:Talent sau muncă?

V.L.: Cash or card? Așa e și-n poezie, dacă ești talentat muncești mai puțin, oricum trebuie să muncești, indiferent dacă ai talent sau nu. Există doar eșecuri sigure și de anduranță. Poezia e și un mod plăcut de a te autoamăgi.

A.P.: Ce trebuie să aibă, după tine, o lectură ca să devină o lectură plăcută? Cine e cititorul?

V.L.: Probabil că cea mai simplă rețetă e să scrii ceea ce ți-ar plăcea ție să citești. Să ai tehnică bună și o ureche textuală perfectă. Rețete secrete nu știu. Testează-te și vezi ce-ți iese. Poți da și discomfort cititorului, e și asta o variantă.

A.P.: Zi-mi cea mai proastă idee pe care ai avut-o vreodată (și pe care ai și pus-o în aplicare). Aceeași întrebare și pentru o idee care ți se pare genială. Nu trebuie să fie neapărat despre scris.

V.L.: Ultima idee proastă a fost să-mi cumpăr un flex de pe emag. S-a prăjit în prima zi de lucru, gaură toată de 500 lei. Bricolajul e o pasiune mai veche de-a mea, mă relaxează și-mi limpezește mintea… ca să-mi vină din nou idei proaste.

O idee bună a fost coordonarea și conceperea celor 4 antologii tematice de care m-am ocupat începând cu De ce pisicile n-au coadă, Ed. Art, 2017 și continuând cu Hotel Cosmos  (antologie de poezie românească sf, 2019); Generația de aur (o antologie de poezie cu tematică sportivă, 2020) și Perturbări în desfășurare – o antologie de poezie cu tematică ecologică, 2021. Ultimele trei antologii apărute la Ed. Fractalia într-un format special și în condiții grafice superlative –  pentru asta le mulțumesc și le sunt recunoscător. Volumele se pot comanda de pe siteul editurii Fractalia sau din alte surse. Aceste antologii au fost primele antologii tematice importante apărute după 2000, eu mă declar mulțumit de efectul pe care l-au avut.

A.P.: Ai vreodată impresia că ai inventat tu ceva anume, sau că ai descoperit ceva neștiut de nimeni? Crezi că peste ani, la OSIM (sau ce-o mai fi pe-atunci), o să găsim ceva care să poarte numele tău?

V.L.: Am inventat supa de ceapă cu bulion, din necesitate. Un parfum numit s e x-d e r a n j care n-a mai fost lansat din lipsă de parteneri economici; scaun de baschet pentru oi – a rămas pe undeva prin Timișoara; club de internet pentru câini; un tunel antigravitațional pentru cadouri inutile – ăsta poate fi văzut în Tei, sector 2, București. Îmi plac chestiile inutile care au o destinație economică cu colaps inclus, sunt mai mult produse ale imaginației la care nu vrei să te gândești de două ori, dar care pe moment te amuză.

A.P.: Ai vreun motiv anume pentru care, atât ca autor, cât și în calitate de editor, alegi să te semnezi V. Leac? Știu că prima oară când am observat că ești vehement cu asta a fost la tehnoredactarea volumului meu, la care ai corectat instant detaliul ăsta specific. Sunt curios dacă e ceva de felul unei superstiții, sau e din rațiuni sonore, poate, ori doar așa, pur și simplu.

V.L.: Dacă eram puțin mai inspirat semnam doar Leac, ar fi fost mult mai aproape de sufletul meu dispars. Nu am superstiții legate de nume, mie mi se pare că aduce cu un non-sens, un pseudonim nonidentitar, ceva pe lângă care treci fără să-ți întorci capul…

 

1 thoughts on “V.Leac: “Ultima idee proastă a fost să-mi cumpăr un flex de pe emag.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *