S-au aliniat astrele și au apărut aproape concomitent filmul Renfield și reeditarea la editura noastră a primei traduceri în limba română din romanul Dracula publicată în anii ’20 în foileton de Ion Gorun în Gazeta noastră ilustrată. Cu această ocazie, vă propunem câteva pagini din jurnalul doctorului Seward în care apare celebrul servitor al Contelui. Dacă sunteți curioși să aflați toată povestea acestei traduceri, vă recomandăm studiul Ancăi Simina Martin din introducerea reeditării. Cartea conține și 50 de ilustrații semnate C. Benedek și restaurate de graficianul Georgian Constantin.

Ziarul doctorului Seward

(luat fonografic)

25 April. — Astăzi lipsă de poftă de mâncare… Nu pot lua nimica în gură, n’am liniște; în schimb, iau ciorna de ziar. Dela dezamăgirea de ieri, am un sentiment de gol, nimic în lume nu mi se pare de importanță destulă ca să mă preocupe.

Deoarece știu că singura cură pentru astfel de știri este munca, m’am dus jos la pacienții mei. Mi-am ales pe unul care e pentru mine obiectul unui studiu de cel mai mare interes. Are niște idei atât de ciudate, în acelaș timp așa de deosebite de alienații obișnuiți, încât m’am hotărît să-i examinez psihicul mai de aproape. Astăzi mi s’a părut că am dat oarecum peste urma secretului său.

L-am întrebat mai cu dinadinsul decum obișnuiesc, cu intenția de a-i stăpâni halucinațiile. Trebuie să recunosc că în procedeul acesta e o oarecare cruzime. Vreau să-l împing iar pân’ la marginea nebuniei, un lucru pe care de altfel îl evit, ca prăpastia iadului (și în ce împrejurări oare nu aș evita prăpastia iadului)? Omnia Romao venalia sunt. Și Iadul este venal. Dacă poate fi ceva subt închipuirea aceasta, face să fie urmărit exact, aveam deci motiv să procedez astfel, de aceea…

R. M. Renfield, vârsta 59. Temperament sangvin. Constituție corporală viguroasă, dar iritabilă; perioade de nebunie pe baza unei idei fixe, de care n’am putut să dau. Presupun că temperamentul său sangvin în conlucrare cu influențe externe turburătoare, dă naștere unor accese istovitoare sufletește. Poate e un om primejdios, primejdios probabil când e în stare de piroieală. La oamenii normali, precauțiunea e o pază și pentru ei înșiși și față de dușmani. Ceeace gândesc eu acum despre această chestiune, e că dacă conștiința sa de sine stă în centru, puterile centripete și centrifugale își țin echilibrul; dacă dintr’un motiv oarecare acel centru se deplasează, prevalează forțele din urmă și numai un acces sau un șir de accese pot să stabilească o compensație.

[….]
Ilustratie de C. Benedek

Ziarul doctorului Seward

5 Iunie. — Cazul Renfield devine din ce în ce mai interesant, cu cât învăț să-l înțeleg mai bine pe omul acesta. Are unele calități foarte pronunțate: sentimentul demnității personale, rezervă, energie. Aș vrea să știu asupra cărui obiect se exercită energia aceasta. Cred că are o tabelă redactată, dar ce vrea cu ea nu știu, însușirea lui cea mai bună e iubirea pentru animale, deși uneori s’ar părea că această iubire degenerează în cruzime perversă, sui-generis. Capriciile lui sunt ciudate. Acuma se ocupă cu prinsul muștelor. A adunat atâtea, încât a trebuit să-i interzic acest sport. Spre mirarea mea, nu s’a înfuriat, ci s’a supus, liniștit, serios. A stat un moment pe gânduri, apoi mi-a zis: „Puteți să-mi dați un răgaz de trei zile? Am să le dau afară pe toate“. Am încuviințat, dar trebuie să-l observ de aproape.

18 Iunie. — Acuma s’a apucat de păianjeni; într’o cutie are prinși mai mulți, mari. Îi hrănește cu muștele lui, cari acum sunt mult mai puțin numeroase, deși văd că mai prinde, cu resturile lui de mâncare.

1 Iulie — Păianjenii au devenit o plagă tot atât de mare cași muștele, și astăzi i-am declarat că trebuie să se despartă de ei. Când i-am spus aceasta, s’a întristat atât de mult, încât am adaos că va putea totuși să păstreze câțiva. Atunci s’a liniștit și a redevenit vesel, după ce i-am pus acelaș termen cași pentru muște. Odată mi-a pricinuit o greață nespusă, când l-am văzut prinzând o muscă groasă, umflată, și înghițind-o. I-am făcut observație, la care el mi-a răspuns că musca e gustoasă și tămăduitoare; e viață într’însa, și îi dădea putere nouă. Aceasta îmi inspiră o idee, sau cel puțin un fragment de idee. Vreau să observ, cum va proceda cu păianjenii. Desigur că are în cap o problemă adâncă; într’o carte de notițe își însemnează mereu câte ceva. Sunt pagini întregi cu semne, cifre în coloane, sumele lor în alte coloane, cașicând ar fi fost constatări statistice.

8 Iulie. — E metodă în nebunia lui, și ideea încă nelămurită din capul meu, începe să ia consistență. În curând va fi ceva întreg. M’am ținut câteva zile departe de protejatul meu, așa ca să pot constata bine, dacă se produsese vr’o schimbare oarecare. Lucrurile au rămas în starea lor, numai că unele capricii s’au mai înfrânt si altele le-au luat locul. A prins cu greutate o vrabie, si aproape a îmblânzit-o. Mijloacele lui de dresură sunt simple: păianjenii s’au împuținat. Cei cari au rămas sunt de altfel grași, căci tot le mai aduce muște, pe cari le ademenește cu rămășițele mâncării lui.

19 Iulie. — Merge înainte. Prietenul meu are acuma o colonie întreagă de vrăbii, pecând muștele și păianjenii i s’au rărit de tot. Când am intrat, m’a întâmpinat și m’a rugat să-i acord o favoare, o mare favoare; zicând așa, se lingușea pe lângă mine ca un câine. Îl întrebai ce vrea, și el îmi răspunse cu o voce și gesturi cam agitate:

— O pisicuță, mică, drăguță, vioaie; cu care să mă pot juca, s’o pot dresa, și s’o hrănesc… da, s’o hrănesc…

Eram pregătit pentru o astfel de cerere, căci acuma știu că dorințele-i cresc mereu și iau proporții; dar nu voiam ca vrăbiile drăguțe să aibă parte de aceeași soartă crudă cași muștele și păianjenii. De aceea îi răspunsei că am să mă mai gândesc. Apoi îl întrebai dacă n’ar vrea mai bine o pisică decât o pisicuță. Se trădă, răspunzându-mi:

— A da! aș vrea o pisică! Am cerut numai voie pentru o pisicuță, fiindcă mă temeam că n’aveai să-mi încuviințezi o pisică. Dar o pisicuță nu mi s’ar putea refuza.

Scuturai din cap și-i răspunsei că, momentan, lucrul nu era posibil, dar că aveam să reflectez. El rămase consternat. Mi s’a părut că în fața lui am observat o tresărire amenințătoare. Privirea-i piezișă era asasină… Omul putea să aibă mania uciderii. Vreau să văd ce e cu pretenția lui de-acuma, și ce ar mai fi de făcut pe urmă.

Ora 10 seara. — L-am mai vizitat, și l-am găsit ghemuit într’un colț. Când m’a văzut, mi-a căzut la genunchi, implorându-mă să-i acord o pisică, fiindcă de asta atârnă mântuirea sufletului lui. Am rezistat, și atunci el, fără o vorbă, s’a retras, mușcându-și unghiile, în colțul unde-l găsisem la intrare. Mâine dimineață o să-l revăd.

20 Iulie. — L-am vizitat pe Renfield foarte de dimineață, mai nainte de a-și fi făcut paznicul inspecția. L-am găsit sculat din pat, fredonând o melodie. Își presăra pe fereastră zahărul pe care și-l păstrase, desigur ca să reînceapă cu prinsul muștelor; părea mulțumit cu rezultatele. De geaba m’am uitat să-i văd păsările; l-am întrebat unde erau. Mi-a răspuns, fără să se întoarcă spre mine, că au sburat toate.

Văzui prin odaie câțiva fulgi, și pe perna lui un strop de sânge. N’am mai zis nimic, am plecat, dar i-am spus paznicului să mă vestească imediat ce s’ar întâmpla ceva deosebit în decursul zilei.

Ora 11 a. m. — A venit paznicul să-mi spună că Renfield e bolnav și că a vărsat o mulțime de fulgi. „Eu cred, domnule doctor, — mi-a zis, — că și-a mâncat păsările, așa, cu pene cu tot, crude“.

Ora 11 seara. — I-am dat lui Renfield un opiat puternic, destul ca să-i procure o noapte de somn, apoi i-am luat cartea de notițe, ca s’o studiez. Se confirmă părerea ce aveam despre această chestiune. Omul meu cu instincte ucigașe e ciudat în felul lui. Ar trebui să găsesc un nume nou de clasificare pentru această specie; cred că aș putea să-i zic: zoophagus (mâncător de animale vii). Ceeace urmărește el, e să nimicească atâtea fiinţe vii cât e cu putință, și de aceea caută să și le procure cât mai multe. A dat unui păianjen cât mai multe muște, și cât mai mulți păianjeni unei vrăbii, și și-a dorit apoi o pisică, pentruca să mănânce cât mai multe păsări. Ce ar fi avut de gând pe urmă? Ar fi nimerit poate, să-l las să-și continue experimentarea. Sunt lucruri, ca vivisecțiunea, cari au fost luate în bătaie de joc, şi totuși au dat rezultate. Pentruce știința n’ar profita de experiențele unui nebun?

Dar ce clară apare, totuși, gândirea acestui om! De altfel, în cercul orizontului lor, toți nebunii sunt așa. Aș vrea să știu, la câte vieți prețuiește el pe un om, sau numai la una singură? El și-a făcut desigur socoteala, și are să reînceapă cu ea. Câți dintre noi își dau socoteala de fiecare zi a vieții lor?

Mie mi s’a părut, că de ieri, cu stingerea nouei mele sperări, s’a sfârșit și cu viața aceasta, și că trebuie să încep alta, în toată conștiința. Va rămânea desigur așa, până ce marele contabil îmi va face socoteala și va închia registrul la partida mea în profit sau în pierdere. O, Lucy, Lucy, pe tine nu pot fi mânios, nici pe prietenul meu, a cărui fericire este și a ta; pentru mine însă e vorba acum de reculegere, și — muncă! muncă! activitate!

Dacă cel puțin, ca bietul meu nebun, aș avea un imbold atât de tare, dezinteresat, pentru muncă, ar fi pentru mine o binefacere.

[….]

Ziarul d-rului Seward

19 August. — O schimbare ciudată, fără veste, la Renfield în noaptea din urmă. Pela ora opt începu să facă gălăgie, și să adulmece, ca un câne pe o urmă. Infirmierul rămase surprins de purtarea lui, și îl zori să se explice, căci cunoștea interesul meu pentru acest caz. Pacientul de obicei e politicos cu infirmierul, uneori se arată chiar supus, dar în noaptea asta, îmi spuse omul, se arătă foarte arogant. Nu se osteni măcar să-i vorbească. Îi zise:

— Nu doresc să am de aface cu d-ta. Cine ești d-ta, mai la urmă? Maistrul e aici, aproape.

Infirmierul îl credea cuprins fără veste de o sminteală religioasă. Mania religioasă e primejdioasă, când se complică cu mania ucigașă, și omul cuprins de ea e un om robust. Pela ora nouă l-am vizitat. S’a purtat cu mine cași cu infirmierul. În grandomania lui nu mai făcea deosebire. Era evident cuprins de megalomania religioasă, și nu m’aș fi mirat să-l văd în momentul următor închipuindu-și că era însuși Dumnezeu.

Timp de o jumătate de oră, starea de iritare a lui Renfield crescu mereu. Nu voiam să am aparența că-l supraveghez, totuși nu-l pierdeam din ochi. Deodată fața-i luă o expresie șireată care se observă întotdeauna când unui nebun îi vine o idee. Capul și gâtul luară poziția caracteristică, pe care toți infirmierii caselor de nebuni o cunosc perfect. Deveni liniștit de tot, cu ochii fără strălucire, în gol. Aș fi vrut să știu dacă apatia aceasta era adevărată sau numai prefăcută; de aceea încercai să-l aduc într’o convorbire despre ideile lui, — o metodă cu care nu dădusem greș niciodată când voiam să-i leg atenția. La început nu-mi răspunse, apoi îmi zise, morocănos:

— La dracu cu toate astea! Ce-mi pasă mie?

— Ce? îi zisei eu. N’o să-mi spui acuma că nu-ți mai pasă de păianjenii d-tale? (De păianjeni se preocupă acuma mai mult; cartea-i de notițe e plină do coloane de cifre scrise mărunt.) Îmi răspunse cu vorbe enigmatice:

— Când mireasa-și așteaptă mirele, ochii-i strălucesc; când însă mirele e aproape, nu mai vede nimic, fiindcă ochii-i sunt plini de lacrămi.

N’a vrut să mă lămurească ce voia să zică, ci a stat încăpățânat, pe dunga patului, cât timp am rămas la el.

Sunt obosit în astă seară și adânc abătut. Mereu trebuie să mă gândesc la Lucy, și ce va fi având? Dacă somnul nu vrea să vină, am chloral, modernul Morfeu, C2H C I3 O H2 O! Trebuie numai să fiu precaut, ca să nu devină deprindere. Nu, astăzi n’am să iau! M’am gândit la Lucy și nu vreau să alung gândul acesta. Dacă nu se poate altfel, voi trece o noapte fără somn.

Am luat hotărîrea cu bună voie; și mai bine îmi pare că m’am ținut de ea. Stătusem întins liniștit, și numai de două ori am auzit clopotul. Apoi veni paznicul de noapte și îmi anunță din partea inspectorului, că Renfield fugise. Mă îmbrăcai și grăbii jos; pacientul meu e prea primejdios, pentru ca să fie lăsat să hoinărească în voia lui. Ideile lui megalomane pot deveni primejdioase pentru alții. Inspectorul mă aștepta. Îmi spuse că nu erau nici zece minute de când privind prin crăpătura ușii, îl văzuse întins pe pat, cași dormind. Apoi, atenția-i fu atrasă de sgomotul unei ferestre ce se deschidea. Se întoarse repede în odaie și mai văzu numai picioarele pacientului dispărând pe fereastră; atunci a trimis îndată după mine. Fugarul n’avea pe el decât cămașa de noapte și nu putea să fie departe. Inspectorul era de părere ca mai bine să observăm dela fereastră în ce parte își luase fuga Renfield, — decât să căutăm să-l urmărim pe poartă. El e om gros, corpolent, dar eu, mai slab, reuşii să ies, cu ajutorul lui, pe fereastră, cu picioarele înainte. N’aveam să fac de cât un salt de câteva urme în jos. Inspectorul mai strigă în urma mea, că fugarul se îndreptase spre stânga, în linie dreaptă; alergai cât putui, în direcția aceea. După ce trecui de grădina cu pomi, văzui o figură albă trecând zidul despărțitor dintre proprietatea mea și proprietatea părăsită de dincolo. Grăbii îndată înapoi și ordonai inspectorului să trimeată numai decât trei sau patru oameni spre Carfax, pentru cazul când prietenul nostru ar deveni agresiv. Eu luai o scară și sării peste zid de partea cealaltă. Îl zări pe Renfield trecând colțul casei și alergai în urma lui. De partea cealaltă a casei îl văzui cum împingea la poarta veche, ferecată a capelei. Vorbia, évident, cu cineva, dar nu cutezam să mă apropiu atât de mult, încât să-i pot pricepe vorba. L-aș fi speriat numai, și ar fi fugit. Să urmărești un roi de albine e mai puțin lucru, decât să te iei pe urma unui nebun desbrăcat, care vrea să fugă. Curând observai însă că nu dădea atenție împrejurimii, și astfel riscai să mă apropii, cu atât mai mult, cu cât oamenii trimiși urcaseră zidul și erau la îndemână. Îl auzii zicând:

— Sunt la ordinile d-voastră, stăpâne. Eu sunt sclavul vostru și mă veți răsplăti, căci voi fi credincios. V’am stimat de mult, din depărtare… Acum când sunteți aproape, aștept poruncile voastre, și nu mă veți trece cu vederea, nu-i așa, stăpâne, scumpe maistre, când veți avea parte de lucruri bune?

E un bătrân cerșetor egoist. Cu toată părerea înaltă ce are despre el însuși, se gândește la profitul lui. Ideile lui nebunești se îmbină în combinații ciudate. Când am pus mâna pe el, s’a apărat ca un tigru. E foarte puternic, și seamănă mai mult unei bestii sălbatice decât unui om. N’am mai văzut niciodată la un nebun un astfel de paroxism de furie, și nici n’am poftă să văd mai adesea așa ceva. E bine că am cunoscut la timp ce forță are și cât e de primejdios. Cu puterea și hotărîrea lui ar fi putut săvârși multe rele până să fie prins iar. Dar din cămașa de forță pe care i-am pus-o, nu s’ar fi putut libera nici Jack Sheppard. Acuma e legat, închis în celula de cauciuc. Urletu-i e înspăimântător, dar pauzele cari urmează sunt și mai grozave; toate mișcările lui trădează imbolduri asasine.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *