Am stat puțin de vorbă cu scriitoarea Lavinia Braniște, în contextul lansării volumului ei de poezie, Pază umană, la editura Dezarticulat în cadrul colecției Supersonic coordonată de V.Leac. Lavinia a scris volumele de proză scurtă Cinci minute pe zi (2011) și Escapada (2014). Primul roman, Interior zero, apare în 2016 la Polirom, unde publică în 2019 și al doilea roman, Sonia ridică mâna. Mă găsești când vrei (2021) ia Premiul Sofia Nădejde pentru literatură scrisă de femei. În categoria literaturii pentru copii, Lavinia a publicat seria de aventuri cu purcelușul Rostogol, ilustrată de Andrei Măceșanu. Lavinia a scris texte pentru două spectacole de teatru, Visând glasuri (r. Nicoleta Lefter, Teatrul Gong, 2018) și Exeunt (r. Bobi Pricop, Reactor de creație și experiment, 2020), și pentru filmul Între revoluții (r. Vlad Petri, 2023), premiat în secțiunea Forum de la Berlinale cu premiul FIPRESCI.

Alberto Păduraru: Ce pui mai întâi: laptele sau cerealele?

Lavinia Braniște: Cerealele (e corect?)

(Ce e corect e corect!)

A.P.: Lavinia mică îi compune o felicitare Laviniei de acum. Ce scrie în felicitare? (aici e în versuri)

L.B.: Ah, nu știu. Îmi dau seama cât de odihnit trebuie să fii ca să scrii poezie, m-ai prins acum într-o perioadă foarte haotică. Probabil ar fi fost ceva cu plante și păsări, cam așa erau primele mele poezii, în școala primară. Și fără absolut nicio reprezentare despre Lavinia la 40. Dar apropo de asta, să știi că pe vremea aia, adică începutul anilor 90, chiar eram responsabila cu felicitările în familie, încă se mai purta să le trimiți felicitări și vederi rudelor la ocazii. Se apropie acum Mărțișorul, mi-ar fi zbârnâit stiloul chinezesc (evident, cu mama urmărind cu atenție și îngrijorare…).

A.P.: Lavinia mică îi scrie o mini-scrisoare Laviniei de acum. Ce scrie în mini-scrisoare? (aici nu e în versuri)

L.B.: Hmm, o urare de pensie fericită probabil, 40 mi se părea o vârstă foarte înaintată pe atunci. Dar ce n-aș da acum să pot să ies la pensie!

A.P.: Te-am întrebat lucrurile astea două la început ca să pot să lansez, empiric, întrebarea: ești aceeași? Când scrii proză versus când scrii poezie, vreau să spun. Ce mecanisme se activează și ce e diferit în fiecare proces, dacă e?

L.B.: Simt că sunt aceeași, doar că aleg altfel cuvintele. Probabil că mecanismele sunt diferite, dar eu nu sunt conștientă de asta, nici nu cred că e sănătos să fii super lucid tot timpul în legătură cu procesul.

A.P.: Spuneai la un moment dat despre Escapada, a treia ta carte publicată de tine, prima de la Polirom că e o carte-moment, momentul din care ai început să te simți scriitoare. Poetă când ai început să te simți? Și ce sens are termenul ăsta pentru tine?

L.B.: Nu știu dacă mă simt poetă, deși mi-am dorit asta foarte mult. Am scris poezie multă vreme, ca exercițiu, așa am petrecut mai mult de zece ani, dar poeziile mele au avut mereu ceva narativ în ele, aveau povești și personaje, dialoguri, cred că au fost un fel de antrenament pentru proză până la urmă. Mă uit cu multă admirație la poeții buni, mi-aș dori să am forța și rafinamentul lor, dar cred că eu sunt făcută pentru muncă migăloasă la romane. Mi-ar plăcea ca Pază umană să nu fi fost un accident, să explorez mai mult în zona asta, dar deocamdată planurile mele pe termen lung legate de scris sunt planuri de proză. Mă bucur mult că iese cartea, deși recunosc că e o bucurie amestecată și cu multă anxietate, sunt curioasă cum va fi citită.

A.P.: Spune-mi (în cinci cuvinte, legate între ele sau dimpotrivă) ce înseamnă pentru tine Club Literar.

L.B.: M-am gândit la început să-ți zic cinci nume de oameni cu care am rămas în legătură și de care-mi place în continuare, dar sunt mai mult de cinci și n-aș vrea să nedreptățesc pe nimeni. Am început să urmăresc Clubul în timpul studenției mele, la Litere la Cluj. Veneam după bibliografia școlară din liceu și cărțile de poezie găsite întâmplător pe la Biblioteca Județeană și mi se părea că lucrurile interesante în materie de literatură și cenacluri se întâmplă la București. Clubul era o fereastră către lucrurile astea, îl urmăream avidă. După ce am intrat și eu, s-a schimbat treaba, l-am perceput altfel, ca pe un loc de băiețeală și chiar bullying, avea ceva din agresivitatea rețelelor sociale de mai târziu, a fost un preview la ele de fapt. Iar pentru mine a devenit dintr-un spațiu intelectual unul emoțional. Țin minte când am pus acolo primele poeme, s-a comentat sub ele, s-a făcut bășcălie, mi-a fost foarte rușine. Am ieșit, apoi am cerut după o vreme să intru din nou, am trecut iar prin procesul ăla de selecție. Și de chestia asta s-a făcut mișto. A trecut mult timp până m-am obișnuit cu tiparul ăsta online și cu genul ăsta de expunere. Mi-am luat niște insulte înfiorătoare pe Club (nu spun de la cine, mare editor), pe care iată că le țin minte după douăzeci de ani, căci așa e cu insultele înfiorătoare. Mai primeam și emailuri anonime cu înjurături, aveam adresa la vedere pe pagina de autor, nu știam pe atunci să ne protejăm datele personale…

După un timp am început să-i cunosc pe unii dintre colegi și în persoană, pe la evenimente. Mulți dintre ei au continuat să scrie, cred că ne-am fi întâlnit oricum, și fără Club, dar e fain că avem această istorie comună. Pe Leac, de exemplu, l-am cunoscut tot așa, via Club. A citit un text, nu mai știu care, și mi-a scris că i-a dat senzația că ar vrea s-o cunoască pe autoare, se simțise apropiat de vocea aia și m-am bucurat foarte, foarte mult că un cititor mi-a spus asta. Și apoi ne-am cunoscut într-o tabără la Săvârșin, unde au venit mai mulți de pe Club, țin minte că Bădița a glumit că se temea să nu-i iau la bătaie, deci probabil că mediul ăla mă aricise și pe mine, cred că păream a dracului. De bătut, n-am mai bătut pe nimeni din copilăria mică, nici nu mai comentez pe internet de vreun deceniu, dar iată că dau interviuri fără număr, am ajuns într-o zonă safe a părerismului. (Poate că pentru asta am muncit de fapt!)

Lucrurile cele mai valoroase cu care am rămas de la Club sunt, cum am zis la început, oamenii. Și amintirea unei efervescențe a tinereții, când viitorul era deschis și încă îmi imaginam că am puterea să aleg ce mi se întâmplă în această viață.

A.P.: De ce ai ales Dezarticulat pentru volumul nou? Sau: ai ales Dezarticulat pentru volumul nou? Care a fost contextul? Ce crezi că are editura, ca direcție estetică, potențial, cum vrei să-i spui, în comun cu Lavinia – autoare a volumului nou – Pază umană?

L.B.: Sinceră să fiu, a fost magia lui Leac la mijloc. El a făcut vrăjile. Îmi plac primele două cărți din colecție și asta a contat mult. Nu cred că sunt chiar pe fundul gropii, cum zice Vasile în descrierea colecției, dar nici poetă nu sunt, deci apariția acestui volum e suficient de ciudată încât să se califice. Mai departe nu știu, cred că potențialul unei edituri, mai ales când vine vorba de poezie, ține în primul rând de posibilitățile financiare, iar detaliile astea nu le cunosc. Îi urez, oricum, să aibă resurse să-și împlinească fanteziile.

A.P.: Crezi că ai inventat ceva vreodată? Mă refer la o rețetă de mâncare, o întrebuințare diferită a unui lucru, un cuvânt nemaiîntâlnit, sau în fine, orice îți trece prin minte.

L.B.: Am inventat cărțile pe care le-am scris, deși în cazul unora lumea nu m-a crezut că sunt inventate.

A.P.: Pază umană pare să fie un melanj între tine în proză și tine în poezie, construit ca „flash-fiction” mai degrabă decât ca „poetry”. Ce anume îi pune eticheta finală de volum de poezie? E destul de clar și că e un volum antropocen – tocmai de asta voiam să te întreb: cum evoluează relațiile cu oamenii prin textele tale și viceversa – cum evoluează textele tale în relație cu oamenii despre care sunt?

L.B.: Eu l-am simțit ca pe un poem și l-am scris așa cum m-am priceput, adică în proză. Dar pentru mine e clar un poem, unul singur, mai amplu. Iar voi trebuie să mă credeți pe mine.

Cât despre relații, cred de data asta e ceva mai abstract, e despre relația individului cu lumea și despre cum gestionăm toată suferința lumii la care suntem foarte expuși. Ce putem repara, ce putem bloca, unde ne ascundem? Legându-mă un pic și de întrebarea următoare, o să spun că am început să scriu textul ăsta în 2020, în primele luni de pandemie, și unul dintre punctele de plecare a fost un articol pe care l-am citit atunci despre cum lumea avea mai multe coșmaruri în perioada aia, dar ele se puteau controla și modifica, dacă învățai visarea conștientă. Eu n-am reușit să fac asta niciodată (adevărul fiind că nu prea visez urât, mai nasol e pe timp de zi…), dar am prieteni care susțin că pot și îi cred, deci e posibil. Anul trecut, când a apărut Vasile cu proiectul lui, am reluat textul. A devenit într-un fel un ecou al anului 2023, care pentru mine a fost foarte complicat din multe puncte de vedere, și care a adus crize și orori suplimentare și pe plan global.

În același timp, eu îl simt ca fiind foarte mult și un poem despre orașul București, această imensă ruină în care trebuie să fii mereu în alertă și unde orice adăpost (mai ales unul subteran) poate deveni o capcană.

A.P.: „Ca să repari un vis, trebuie să-l reiei iar și iar, dar modificând de fiecare dată câte un detaliu.” Povestește-mi ultimul vis pe care l-ai reluat și modificat. Și – dacă tot suntem aici – care e cel mai mare vis al tău? E deja atins?

L.B.: Cum ziceam, nu reușesc să le controlez pe timp de noapte, iar pe timp de zi am mai degrabă dorințe, nu vise, sunt mici spre medii și țin de lucruri care sunt întru totul în puterea mea: să scriu următoarea carte, să-mi las părul să crească, să petrec mai mut timp în natură, chiar dacă natura e curtea modestă de la Brăila – măcar se adună niște vrăbii într-un pom și tot e ceva.

A.P.: Ce este un cutremur? Ce este un om? (se acceptă doar răspunsuri alternative sau lipsa lor)

L.B.: Hai să pun aici lipsa lor, că niște răspunsuri sunt în carte.

A.P.: Am observat că fiecare întrebare pe care (ți)-o pui în volumul Pază umană află și un răspuns imediat, uneori mai simplu, alteori dintre acelea la care nu te-ai fi gândit niciodată. Și chestia asta mă face să mă gândesc că poate pentru tine așa stau lucrurile în general. Ai vreo întrebare fără răspuns?

L.B.: Evident, am foarte multe. Și odată cu înaintarea în vârstă se tot acumulează. Partea bună e că nu mai ai energie să te frămânți pentru ele.

A.P.: Sau: dacă revii peste niște timp (experiențe, oameni) asupra volumului de acum, crezi că o să mai fii de acord cu „răspunsurile” date?

L.B.: Probabil că nu. De altfel îmi e foarte greu să-mi citesc textele din urmă. Poate peste mulți ani o să mă uit în urmă și o să râd, o să zic „ce tânără și naivă” sau „ce prăpăstioasă și fraieră”, poate n-o să mai conteze deloc textele mele ca texte literare (pentru mine), ci doar ca niște urme ale persoanelor care am fost și atunci o să pot. Poate o s-o fac cu drag, chiar. Sper.

A.P.: Ce e de păzit/ce se vrea a fi păzit? Ce nu poate fi păzit în universul ales?

L.B.: Omul?

A.P.: De notat și că periplul prin volumul Pază umană are și un ghid, acest supra-personaj, pe faux-numele lui „Povestitorul”. Teoretic, ar trebui să fie vorba de tine, dar este cu adevărat? Cine e instanța asta referențială exterioară? Tot un om din proximitate? Sau o sumă de oameni, poate?

L.B.: Uneori e Gardianul, această figură constantă din metrou, care ar trebui să te facă să te simți în siguranță (dar știm că nu e așa, iar prezența lui acolo e chestionabilă). Alteori e discursul dominant, care-ți spune ce să faci cu viața ta. Alteori sunt alte forme de autoritate. Dincolo de toate astea, Povestitorul a apărut fiindcă m-am gândit la nevoia noastră permanentă de a căuta pe cineva credibil, care să dea „narativul”, și la angoasa provocată atunci când sunt prea multe astfel de povești.

A.P.: Dacă volumul de față ar fi, pe rând: o culoare, un fel de mâncare, un topos (real sau imaginar), un gest, ce ar fi și de ce?

L.B.: Un gri închis, pentru că tunel.

O cremă de ciuperci, pentru că pământ.

Stația Eroilor, pentru toate vocile de acolo.

Poate gestul dintr-un anunț văzut recent: Închideți ușa cu mâna. M-a făcut să mă gândesc că se dezintegrează clădirea dacă nu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *