În contextul câștigării celei mai recente ediții a concursului de debut al editurii Dezarticulat, am stat puțin de vorbă cu Andrew Davidson Novosivschei, pe care-l găsiți mai jos în inițialele A.D.N. (destul de badass dacă mă întrebați pe mine. Andrew, dacă citești asta, e omologul DNA din engleză, dar despre talentul tău e vorba de fapt). Acest băiat, cu româna lui stăpânită excelent, ar părea că are pronunții stângace pe alocuri, dar judecând după Inimă leneșă și după discuția cu el, pot să vă dau în scris de pe acum că fiecare scăpare ar putea trece incredibil de ușor drept patent witty al unei noțiuni la care nimeni nu s-a mai gândit până acum. Așa a apărut, de pildă, leneșul în discuția noastră – masculinul lenii. Vă las să vă bucurați și voi de discuția asta candidă, surprinzătoare și foarte haioasă, după cum urmează.

 

Alberto Păduraru: Noi ne-am întâlnit aici, Andrew, în contextul lansării volumului tău de debut la editura Dezarticulat, mai exact al câștigării Premiului Radu Demetriades pentru debut cu volumul Inimă leneșă. În ce stadiu se află acum volumul? Pe când îl așteptăm?

A.D.N.: Încă nu știu, dar presupun că destul de repede. Ideea este că vrem să ajungem la Piața de Artă și Design, care este pe 5 aprilie. Și vrem să ajungem acolo.

A.P.: Spune-mi care e pentru tine diferența între a scrie poezie americană versus a scrie poezie în limba română.

A.D.N.: Mi se pare că natura e diferită, adică la bază e foarte diferit tot pentru mine, pentru că eu de exemplu când scriu în română, eu propun ceva ce știu că n-o să reușesc să fac când scriu. Mă gândesc, adică, la o problemă, nu știu…

A.P.: În ce limbă te gândești?

A.D.N.: Și, și. Uite, dacă am observat ceva sau am trăit ceva și vreau să fac asta într-o formă de poezie, eu știu de la început că n-o să reușesc în limba română să transcriu tot ce-mi propuneam să scriu.

A.P.: Dar ai fi reușit în engleză?

A.D.N.: Nu. (râde) Păi aia e, nici în engleză. Eu sunt ok, eu sunt mulțumit cu faptul că n-o să reușesc să fac asta în română. Încep cu niște cuvinte, de obicei scriu pe telefon niște cuvinte. Și mă gândesc așa, ok, trebuie să închei cât de repede chestia asta, pentru că resursele sunt limitate. Și cum să ajungi să încerci să descrii sau să reprezinți ce ai trăit în momentul ăla, cu grabă, cu puține cuvinte? Ies niște lucruri surprinzătoare, asta e cu limba română. Atunci când scriu în engleză sunt mult mai liber, iese ceva complet diferit, adică te mai joci cu subiectul, cu ideea. Când scriu în română e un fel de… truc? Dar eu sunt observatorul trucului. Iar când scriu în engleză e un fel de dans, știi, adică o să mă joc acum cu chestia asta. Sau mai bine nu dans, mai bine pisică cu jucărie, când are o jucărie pisica și face așa? (îmi arată datul cu gheara). De multe ori, nu știu cum simți tu, Alberto, dar eu de multe ori când scriu nu reușesc și nu îmi place ce am scris. Șapte din zece sunt proaste și trei rămân. Cam așa e cu scrisul. Și, de obicei, când scriu în egleză, pisica asta care face așa din mâini. Vai, nu! Pisicii n-au mâini, ce au? Labe. Labe, da! Și de obicei nu iese. Dar cu româna, cum am zis, e un truc, cu engleza e un fel de pisică care vrea să se joace cu un obiect, dar n-are ce face cu el. Ceva de genul.

A.P.: Tu ai și experiență de tradus.

A.D.N.: Din română în engleză, da. Deși și invers am mai făcut.

A.P.: Cum ai ajuns în România?

A.D.N.: Studiam litere la Arizona State University. Este o profă acolo, o cheamă Ileana Orlici, româncă. A făcut doctorat în Statele Unite. Și are cursuri de limba română ca limbă străină, dar ea de fapt este profă de literatură comparată. Și fiind acolo a făcut și limba română ca materie. Am intrat acolo fiindcă și eu făceam literatură comparată și fiindcă trebuia să studiez o limbă străină timp de doi ani pentru facultate. Am zis că nu mai vreau să studiez spaniolă. Studiasem spaniolă și la liceu și la gimnaziu și la școala generală. Am vrut o limbă nouă, să încerc altceva. Și m-am gândit să merg pe Europa de Est sau Centrală, pentru că citeam foarte mult literatură de acolo și mi-au plăcut autori, nu neapărat români, dar ucrainieni, cehi, bulgari, greci. Greaca era cu alt alfabet, nu am discutat. Multe limbi slave, tot așa, mi se părea că e foarte greu. Mai rămânea și germana, care e vorbită și se scrie în ea în partea respectivă. Nu am vrut germană, iar maghiară – nu înțelegeam nimic: de unde vine limba asta, tot așa.

A.P.: Deci tu ai plecat dintr-un spectru teoretic mai degrabă. Te-ai gândit care e cea mai facilă, mă gândesc, nu?

 

A.D.N.: Nu neapărat mai facilă, dar m-am gândit ce aș putea face. Mi se pare că nu eram eu în stare. Să învăț o limbă slavă, de exemplu. Și fiindcă știam spaniolă m-am gândit că s-ar putea să pot învăța și română, fiind tot o limbă latină. Italiana e prea de Vest. Autorii pe care îi citeam atunci veneau din zona Central-Estică și mi s-a părut că asta sună că ar fi interesant. Cum ai zis și tu, teoretic.

A.P.: Sunt curios să îmi spui care e și approachul non-teoretic la limba română, o stăpânești bine.

A.D.N.: O studiam acolo la universitate. La început traduceam foarte mult cu dicționarul, cu internet, traslation, sau cum se spune, adică foloseam orice găseam. Citeam un paragraf, înțelegeam vag ce se întâmplă. Și am început cu wordreference.com, dar nu știam limba suficient de bine să traduc singur. Trebuia să fac toate astea și după să fie corectat de un vorbitor nativ. Dar am zis, uite, dacă vreau să traduc trebuie să mă descurc singur cât de cât. Și am zis că vreau să mă duc în România după master.

A.P.: Tu nemaifiind niciodată aici până atunci?

A.D.N.: Am mai fost. Arizona State University are o școală de vară la Cluj.

A.P.: Ai defini Inimă leneșă ca fiind un volum de poezie comică, sau altfel?

A.D.N.: Poate că este un volum comic, dar eu mă simt mai atașat de ironie, poate chiar de autoironie. Dacă se pune. Aveam de mult timp ideea asta că poezia ar trebui să fie (și poate chiar și este) cea mai democratică formă de artă, cea mai deschisă, pentru că, dacă vrei să pictezi de exemplu trebuie foarte multe materiale și trebuie să înveți foarte mult. Dar în primul rând ai nevoie de materiale. În zilele noastre, când mai toată lumea are telefon și calculator, dacă știi să citești – poți să scrii poezie.

A.P: Care e influența ta în poezie?

A.D.N: Ron Padgett, care acum are 80 și ceva de ani. Cred că el e în cheia mea într-un fel și asta-mi place. Apoi mai este un alt poet tânăr, cred că de vârsta noastră sau puțin mai mare, care a murit tânăr, Mark Balmer. Și el scria într-un fel… nu știu, era ca un fel de personaj când scria. Și avea o carte autopublicată în care fiecare vers era un cuvânt pe vers. Și era super mișto. Cred că a murit acum 8-9 ani, la 34 de ani. Și avea un fel de personaj când scria, cum ziceai tu de ADHD, era așa, dar la maximum. Când citea și când scria era exagerat de-a dreptul. După ce am citit volumul ăsta de Mark Balmer, care se numea You are very beautiful when you watch me sleep, așa se cheamă.

A.P.: Și din poezia românească?

A.D.N.: Am avut două momente cu autori români care m-au marcat. Unul a fost Priveliști, cartea de poezii de Alexandru Vakulovski. E puțin în zona comică și observațională. Și pe urmă Vlad Drăgoi. Vakulovski e un poet mai dinamic decât mine, dar mă simt apropiat de volum, de Priveliști. Iar la Drăgoi, Aer Păsări Bere și Soare frumos.

A.P.: Cum ai ajuns la titlul Inimă leneșă? Ți-a venit pe parcurs sau îl aveai?

A.D.N.: A venit pe parcurs. Scriam poezie, am început să scriu mai mult în limba română de fapt pentru că o prietenă mi-a propus. Nu am avut ideea asta de titlu, nu aveam nicio idee de titlu, nici măcar că o să pun poemele laolaltă să fac un volum. Am început să îmbrățișez, să accept faptul că sunt un leneș. De exemplu azi dimineață m-am trezit și am vorbit cu Claudia, i-am zis ce faci și ea a zis fac asta și asta și asta – sunt foarte harnică. Și m-a întrebat vrei să fii și tu harnic? Și am zis nu. Nu vreau să fiu eu harnic, vreau să mă descurc, dar atât, știi? (râde) Asta a fost azi dimineață. Mi se pare că leneșul… leneșul se zice? Are o forță.  Poate fi revoluționară.

A.P.: Cum ai știut că acum e timpul?

A.D.N.: Am început să scriu în engleză cam târziu în viață. 2013-2014 am publicat primele poezii într-o revistă în Statele Unite. Nominalizarea a venit mai târziu. Prin 2017 m-am cunoscut cu Moni Stănilă și ea mi-a propus să vin la Cenaclul Republica, în Chișinău, organizat de ea și de Alexandru Vakulovski. Și am citit în engleză acolo. Moni a zis că e bine. Câteva luni mai târziu, ea a venit la Festivalul Gellu Naum în București, cel organizat de Simona Popescu. Și Moni i-a zis Simonei că uite, Andrew scrie poezie în engleză și poate poți să îl inviți și pe el la următoarea ediție. A zis foarte bine, dar m-a întrebat Simona, a zis: scrii în română? Și am zis: nu! Și a zis: vrei să încerci? Și am zis: da! Am ajuns până la urmă să citesc la Festivalul Gellu Naum, și în română și în engleză. Primele poeme. Și mi-a zis atunci Simona: știi că ar fi foarte interesant să scoți un volum în limba română, ai fi primul, o să fie interesant. Și de atunci am tot experimentat.

A.P.: Textele de atunci se găsesc în volumul de acum?

A.D.N.: Nu. (râde)  Un volum are nevoie de concept, dacă vorbim de o antologie, da, acolo e altceva. Poate că s-ar fi putut, dar nu știu… Dacă zic: uite, am scris și eu astea, pune-mi-le într-o carte – aia e antologie. Volum e altfel. Trebuie un fel de drum, să mergi cumva. De exemplu, am fost aseară la lansare la Pază umană, volumul nou al Laviniei Braniște. Și ea zicea că atunci când a citit V. Leac poemele a zis că are senzația că e un fel de tren, un metrou. Și cam asta e cu senzația, trebuie să îți dea un context, sau dacă nu context, un spațiu, o temă, o culoare. Ce vrei tu.

A.P.: Ca mecanism, când scrii poem în română, gândești în română?

A.D.N.: Da, este un switch care se întâmplă. Când merg pe jos, la lucru, la magazin, la nu știu unde – pot să mă gândesc în română, dar mi se pare că fac asta într-un fel conștient. Și atunci când scriu cred că pornește de la câteva idei, câteva gânduri în română. Dar ca să ajung unde vreau uneori chiar trebuie să întrerup, știi? Ajung la un punct în care caut un cuvânt, dar nu îl am în română. Și atunci da, apare senzația de momente traduse.

poezie cu fotoliu

playlisturile care au reconstituit

o epocă personală de piatră

prin streamuri slacker rock

chiar erau de neratat

 

în lumina albă cât apocalipsa

într-o bucătărie înăbușitoare

o muie puțin mai mare decât

apa călâie nu știu să dau

 

n-am stare

 

nu-mi amintesc dar sunt

fotografii vechi ferestre

infinite de pe browser

simt dar nu-mi amintesc

 

un colț al camerei la

o oră anumită dansam

cu praful care ieșea din fotoliu

și care părea aurit

 

un impuls să tac să

mă retrag în țevi sub apă

sub mașini la marginea

drumului în trompa țânțarilor

 

timp de o vară în care

lupta împotriva tehnologiei

mele futuriste la bord începe

din nou de la capăt

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *