Am stat puțin de vorbă cu Vlad Drăgoi, poet, scriitor și traducător. Vlad a debutat în 2008, la Editura Lumen din Iași, cu volumul de proză Istoria artelor. Au urmat Metode (2013), Eschiva (2015), sergio leone (2017). În 2019 a publicat romanul Mica mea inimă de om singuratic, iar în 2021 volumul de poezii Aer păsări bere, la editura OMG Publishing. În septembrie a lansat volumul de versuri Soare Frumos la editura Dezarticulat, disponibil în magazinul online al editurii, dar și în rețeaua de librării Cărturești și în Bookstory din Cluj-Napoca. Plecând de la textele lui Vlad, am construit seria asta de întrebări și, trebuie să vă mărturisesc, m-au dat pe spate răspunsurile lui. E de citit cu pixul în mână, să nu-i uităm backgroundul de librar, până la urmă!

No description available.

Credit foto: Another Outsider

Alberto Păduraru: Cine ești, de unde vii și încotro te îndrepți?

Vlad Drăgoi: Sunt Vlad, e dumincă seară. Nu e târziu dar sunt tare obosit. Am prins loc în bus și nu-l dau la nicio bătrână sau copil mic. Vin de la muncă și mâine am de la 4 după masă, o ciudățenie de program care îmi place de mor. Dar înainte de asta ghici cine se duce în excursie la Lidl că a rămas fără suc și chipsuri. Eu mă duc 🙂 (nu m-am mai dus).

A.P.: Vlad, descrie-mi shaorma perfectă într-un haiku (sau mai multe, dacă simți nevoia).

V.D.:

e sigur că doar moartea

ne poate salva

de bezna frumuseții.

A.P.: Povestește-mi cele mai penale 3 momente (un top) din viața ta de librar, dar momentele să fie din timpul programului de lucru, sau mă rog, pot să fie și din drumul spre/de la lucru, maximum.

V.D.: Nu mai îngroș seria de mărunte anecdote și glumițe de librar. O să zic totuși două întâmplări care m-au otrăvit oribil, cu atât mai mult cu cât la niciuna n-am fost de față. Un tip a făcut scandal că nu i s-a găsit o carte pentru fiu-său (care și-a cerut scuze după, pentru că nu de puține ori bieții ăștia care cresc sub vulcani cretini de genul duc cu ei vina și nevoia de a repara stricăciunile, pt că cine s-o facă, cretinul, abuzatorul care n-are nimica în cap?), a trântit un teanc de cărți cu mare zgomot și mi-a făcut o colegă să plângă cu amenințări și pâră mincinoasă la manager. Doctor sau avocat ceva. Am văzut pe camere tot, e mai mult de jumate de an de atunci și îi țin minte și fața, frizura, griul de la tâmple, pliurile cămășii și tot, cum a pus mâinile pe pult și și-a împins pieptul înainte să facă pula mare. Dacă îi zic acuma unui artist să facă portretul iese sută în sută. Și dacă se mai întâmplă să calce pragul, îl scuip și în gură, mor cu el de gât, Alberte, eu care nu știu să scuip, care nu știu bătaia, și nimic nu e mai bombă nucleară și show cu artificii dement și distrugător de suflete pe rază mare ca riposta unuia care nu știe nimic din astea și totuși le face, pentru că trebuie să le facă. Se fac 6 ani de când altul, în alt loc, i-a zis altei colege taci gunoiule și a filmat-o cu telefonul pt că a văzut o etichetă cu reduceri pusă la un raft și a pretins că trebuie la toate cărțile de lângă să se aplice reducerea. Colega aia s-a umflat de plâns și de tremurat și îl întreba de ce îmi vorbiți așa, și ăla îndrepta telefonul spre ea și îi zicea taci gunoiule. Și tot el, TOT EL a primit scuze într-un mail managerial cu ne iertați pentru incident, efectiv ultimul căcat corporate, asta după ce tot el s-a plâns pe mail că a fost tratat urât. Ăsta al doilea e o labă de scriitor, din ăla cu 2 note de 2 stele ambele pe goodreads. În ziua aia a făcut scena respectivă însoțit de maică-sa. Dacă citiți, și ăla avocatu pulii cu cărțile trântite, și tu, labă tristă cu plete albe și cu mă-ta de mână la 45 de ani, să mă sugeți de pulă, căcaților și muiștilor și să știți că aveți un dușman pe vecie în mine și trăiesc fiecare secundă numa ca să mă răzbun pe voi. Au ăștia un tupeu, Alberte, oau, mai ales când văd că au de-a face cu fete la casă, pândesc cumva să nu fie mai nimeni în jur și își încep teatrul, se umflă, se bucură, le strălucesc ochii. Băga-mi-aș pula în ei să-mi bag. Să nu faci niciodată așa cu nimeni, mai ales cu cine lucrează în retail, că aflu și te distrug.

A.P.: Care sunt influențele tale în poezie? Dă-mi trei nume din țară și trei nume din afară (și dezvoltă, dacă simți).

V.D.: Îți voi zice doar două nume în care, acum, sunt înglobați foarte real și cinstit toți cei șase pe care îi vrei și încă pe atât: Ileana Mălăncioiu și Bryan Ferry.

A.P.: Fă-mi un top cinstit (și apoetic) de mezeluri și zi-mi și ce ponturi ai descoperit tu prin peripețiile tale culinare. Nu te sfii.

V.D.: Nu prea mai bag, Alberte. Fox salamul de vară extra gastro, o felie, două pe seară, după care îmi pare rău.

Nu am nici peripeții culinare, doar gura e de mine. Consum și constat scurt. Nu elaborez fiindcă nu știu nimic. Și ce știu se întâmplă să denaturez, să îmbrac într-o voluptoasă imprecizie. Nu doar la mâncare, la tot. Să nu te încrezi în mine dar nici să nu mă uiți. Am băgat azi (10, zi de salariu) pt prima oară meniul acesta superb cu mărar și telemea de la cartofiserie.

Apropo de cartofi, odată am ieșit de la muncă, m-am pus pe bancă în stație la bus și lângă mine era o pungă mică cu cartofi de la mec. I-am mâncat.

A.P.: De la Aer păsări bere încoace parcă faci așa un soi de poezie pentru cei cu stomacul tare. Al tău cum e? Ai tranzit regulat? Când scrii cel mai bine?

V.D.: De vreo 3 ani mănânc mai puțin deci tranzitul e mai cooperant, mai ușor de setat. Ecuația e așa la mine: dacă pe bus nu mai transpir și nu mai mor de frică și găoază strânsă că mă cac pe mine în drum spre muncă, sunt bine. Multă vreme n-am fost bine, dar acum sunt, îl țin sub control, îl potolesc numai din gând, prin sugestie, ca un Jedi. Întâi notez, apoi scriu. Textul se face, se înfășoară ca la perle, în jurul unei felii mai mici de text, un final, o rimă scurtă, o amintire, felii care pot apărea lejer în orice moment, fie că e liniște sau nebunia nebuniilor în jur.

A.P.: Care e diferența între când te caci și când scrii pentru tine, după tine?

V.D.: Adevărat îți spun, frate, că e fix, dar FIX la fel. Aici nu ai nimerit-o, ai definit-o.

A.P.: Știi că Freud spunea că poți să îți dai seama de direcția artistică (sau non-artistică) a cuiva după cum face la oliță. Că practic căcatul e primul produs care iese din tine și pe care îl conștientizezi ca aparținându-ți. Ulterior, în funcție de cum îți acceptă părinții produsul, Freud asta zice, că ți se setează direcția artistică/non-artistică. Sigur, există variațiuni, după cum un părinte acceptă produsul primordial și altul nu etc. Tu unde te poziționezi în marea schemă a lucrurilor?

V.D.: Accept tot, dau afară tot și accept tot ce dau afară. Dar, cum să zic, am și o sită extrem, dar extrem de fină prin care filtrez tot ce îmi vine, tot ceea ce, mă înțelegi, spune-mi că mă înțelegi, apasă mult și greu, toate bucățile alea alunecoase și pulsânde și fierbinți de, vai, POEZIE.

A.P.: Ești un fin observator al firescului (și o faci cu foarte mult umor). Cum arată o zi obișnuită din viața lui Vlad Drăgoi? E rutină? Mă interesează îndeosebi cum strecori scrisul în programul tău? Scrii zilnic? Ce te stimulează?

V.D.: E rutină în tot, în navetă, în muncă, în ziua/zilele libere de chill. Merg la magazine, la poștă când îmi vine ceva din China, că îmi vine des. Mă bucur când apuc și să alerg, mă bucur de bucata de pădure care e aproape de mine și îmi oferă acest incredibil de finuț dar. Îmi pun filme, mă uit cu atenție și bucurie la ele, după care le dau conștiincios note de la 1 la 5. Mă feresc de unii și îi iubesc pe alții. Scrisul se poate substitui/alipi oricărui lucru înșirat mai sus, vine și mă bucur de el, pe urmă vine altceva și mă închin la toate cu recunoștință. Nu scriu zilnic dar îmi place să răspund ca poeții când li se atribuie ANI GREI pentru lucrul pe un volum. Ceva în suflet și în cap se rotește mereu ca să dea poezia. Ce gând frumos.

A.P.: Poemele tale sunt echivalentul one-shot-ului în cinema? Le scrii de la un capăt la altul și aia a fost, sau revii pe ele după? Ai mai multe variante la fiecare?

V.D.: Sunt puține accidentele fericite în care un text îmi iese din prima, cap-coadă. De obicei revin pe ele; ce e la început un draft pățește destule intervenții, uneori inserții de scene întregi, finaluri modificate, pasaje întregi mutate etc. Dacă mai pune osul lângă mine și un redactor bun, cum mi-a fost V Leac la Soare frumos, rămân paf la cât se pot strânge șuruburile până când iese filmul ăla bun dintr-o singură bucată de care zici tu.

A.P.: Cum te-ai simți să-ți spună cineva că poezia ta e una “pentru oameni fără pretenții”? Care e poziția ta despre elitism în poezie, sau despre pretențiozitate, ca etalare de bagaj cultural mai degrabă? Poezia ta e una viscerală, foarte filmică, pare stoarsă din experiență pură, dar cu niște accente foarte smart. Cum vezi tu autenticitatea (apropo de asta)?

No description available.

Credit foto: Another Outsider

V.D.: Depinde și ce vrei de la public. Depinde dacă vrei. Dacă vrei ceva mai mult, o reacție fizică, un râset, un oftat sănătos a tristețe în timpul unei lecturi cu public. O emoție smulsă aproape cu șantaj, dar smulsă, dobândită, avută, câștigată, făcută rezultat. Cu poezia asta tip poveste spusă cu haz și poftă la o masă de oameni atenți și înveseliți dai rareori rateu, funcționează aproape universal rețeta. Mie îmi place și mă prind când place și în jur. Marele merit al poeziei mai altcumva, mai cu etalări de care zici tu, ca să păstrăm definiția contractată pe care o dai, e că măcar reamintește, când nu o îndeplinește, de misiunea grea, mereu curajoasă care precede inovația. De limbaj, de sunet, de scheme, de mari și mici idei, de ce vrei tu. Face altceva, vine cu riscul să te încrunte și să te bage în ceață, dar și ce dacă, e bine că face. Eu pot să-ți dau, cum bine au intuit în 2015 câțiva critici care au scris despre Eschiva, încă o sută și o mie de povești și de cărți gen Aer păsări și Soare frumos, pe care le citești și te râzi și poate rămâi cu ceva din ele, dar atât, rămâi, că deja știi schemele de acolo, ai de o viață trusa aia de scule și eu te pun la o muncă ușoară că știu că îți place. Mi-e puțin incomod să o zic, dar tocmai am dat o definiție a stagnării în ceea ce mă privește. Dar bagă Sarx de G State, recent ieșită, să vezi acolo laboriozitatea dusă sus de tot, citești și parcă iese cu scântei, îți pune din prima o lectură grea în brațe dar te și îndeamnă la o răbdare pe care nu știai că o ai, așa că dai înainte și mijește o magie acolo, fii sigur de asta. Pentru autenticitate, în contextul ăsta, aș da sinonimul cumpătare, răbdare în observare și, ulterior, expunere, rostire. Mai mult decât tonul poveștii propuse, mult mai mult decât trâmbițarea oralității, a experienței. Ceva ce încă nu știu, foarte posibil să mă prefac că-mi iese. Că dacă aș ști sigur că-mi iese, atunci s-ar face în altceva, ceva vizibil diminuat. Ceva neautentic.

A.P.: Cum ți se pare ideea de a merge la un show de stand-up (open mic) doar cu poemele astea din Soare frumos? Sau cum ești cu ideea de recitat în public? Te-am auzit citind lucruri mai serioase (la TIFF, de exemplu, ai venit cu traducerea aia fresh de la OMG, din Kiarostami). Crezi că se schimbă ceva în tine în funcție de registrul în care citești, sau ești același om orice ar fi?

V.D.: Ar merge lejer un astfel de show cu o selecție din volum. Îmi place mult cititul în public. Deja am aproape 10 ani de când dau poezie din asta pe stil șantajist, de lasă-mă să te iau de umăr și fii foarte atent la ce zic în următoarele momente (vezi prima scenă a lui Pacino cu Jonathan Pryce din Glengarry Glen Ross) și mă simt ultra comod: semn sănătos că mai am de învățat destule în a o performa. Când prezint ceva tradus renunț la afectări și scheme, e și normal. Reduc viteza, merg pe un pilot automat mai cu morgă, las să răzbată reverența.

A.P.: Care e relația ta cu filmul (în poezie și în afara ei)? Idem pentru jocurile video.

V.D.: Sunt două industrii pe care le iubesc și care și-au făcut loc bun la mine în texte. Stranie potrivire să mă fi născut fix într-un timp în care pot să dau într-o mână de butoane și să mă duc în imersiunea aia totală, să-mi dea lacrimile la un film cu roboți, să-mi tremure ceafa de ciudă că tot mor la un joc. Și, doamne, câte mai am de văzut și de jucat. Bine că n-a ieșit Starfield (rău că n-a ieșit) pe PS4 și că n-am laptop de gaming că nu mai pupai interviu. Dar am băgat Skyrim.

A.P: Cât la sută ești tu și cât minți în poezie? Ți se pare că artificiile (rimă, ritm, măsură, rimă interioară) ascund sau trunchiază ceva din “adevăr” sau dimpotrivă, îl pun în valoare?

V.D.: Eu sunt, Alberte, mereu eu. Rima și toate astea sunt unelte minunate și nu mi-e nicicum să mi le fac cadou până la un mare exces, e ceva foarte seducător la ele. Și mai distractiv decât adevărul e caricatura lui, distorsiunea, supra-fața aia mereu în mozaic mișcat a lui Keanu în A Scanner Darkly, încât ajunge să nu mai știe nici el, nici noi cine e, dar e incredibil de privit. Aș continua întrebarea ta: ce las de fapt pe din afară atunci când știu că am la degetul mic schema, pavăza artificiului? Îți zic eu ce las, las fix ce nu intră.

A.P.: Care e limita ta în momentul în care scrii? Ceva ce îți impui singur (poate să fie de ordin social, moral etc.) și nu încalci nici de-al dracu’. Ai așa ceva?

V.D.: Da, îmi e greu să zic de familie, de ai mei, să dau din casă. Nu-mi place datul din casă și încerc să nu o fac. Dar am făcut-o de câteva ori și ba m-am umplut de rușine fierbinte, ba am încercat să mă dezic mental de produs. Ce laș muist sunt. O să fiu și mai jigodie și zic așa: mi se pare și boring datul din casă, datul meu din casă, dar totuși o fac, am făcut-o. Știam că pot să fac caricatură și distracție cu asta, dar am ales să expun viața așa cum e, banală în trauma ei jurnalieră, total neinteresantă, un ceva care nu are rezolvare și, mai rău, nici miză. Fușereala unuia care doar strică.

A.P.: Ce ți se pare că aduci nou în poezie? Ceva ce n-ai mai întâlnit până acum. Și – în contrast – ce simți că “furi” (conștient sau nu) de la alții?

V.D.: Nu am cum și ce să aduc nou. îmi place să perpetuu ce mi-a plăcut și mie: emoția și distracția, plăcerea escapismului de toate felurile, de absolut toate felurile. Cândva mi-a plăcut cum face V Leac dialog în poezie, în Dicționar de vise mi-a plăcut enorm poezia aia cu geaca de piele, mi-a fost textul prin excelență distilat în efect, acțiune, culoare și sunet clar, m-a luat de umeri și mi-a zis fii, frate, atent la mine, sunt aici și îți spun o poveste. Mi-a plăcut mult Cântece naive și sentimentale, că tot am vorbit de rimă, ritm, măsură, șantaj. Mi-a plăcut mult Philip Schultz, pe care l-am și tradus.  În cartea lui mare și frumoasă am dat de tot ce ți-am lăudat și pomenit că-mi place când fac și consum poezie. Să-i mai dau și lui un mail cu salut, ce faci, ești bine, că e bătrân și are suflet blând și bun.

________________________

Alberto Păduraru este curatorul newsletterului Dezarticulat, Circulara culturală. A debutat în 2022 cu Cartea cu moace, volum câștigător al concursului de debut în poezie Radu Demetriades. În prezent își pregătește al doilea volum, care va apărea curând în noua colecție Supersonic, pentru autori și autoare după debut. Urmează o serie de interviuri cu autorii și autoarele care au publicat la Dezarticulat, din care veți afla mai multe despre colecția nouă.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *